duminică, 30 aprilie 2017

Biserica Sfântului Anton de Padova sau biserica eliberării

Bazilica pontificală a Sfântului Anton, tronează, impunătoare, maiestuoasă în mijlocul orașului Padova.
O biserică a minunilor săvârșite pentru oameni de către cel supranumit SFÂNTUL, și atât.
Nu insist asupra vieții Sfântului Anton și a minunilor sale, ci asupra locului unde se află mormântul său, asupra semnificației spirituale extrem de puternice a acestui punct de pe harta Creștinătății.

Construcția acesteia a început  în jurul anului 1232 și a fost terminată la finalul acelui secol, fiind închinată marelui spirit al Sfântului, născut la Lisabona și mort la Padova în 1231.

Biserica în stil roman și gotic are 8 domuri sau cupole și două turnuri clopotniță de 68 de metri fiecare, și a fost puternic inspirată de celebra biserică a Sfântului Marcu din Veneția.

La interior, bazilica cuprinde capela Sfântului Anton, locul cu cea mai puternică trăire, pentru orice credincios care vine aici într-un pelerinaj. Nu cred că poți să vii aici ca simplu turist, pentru că este imposibil să nu rezonezi cu locul, sau dacă vii ca turist, sigur vei pleca transformat interior.
În asta constă forța interioară, vindecătoare, pe care o transmite mormântul înconjurat de statui și basoreliefuri, cu panouri cu poze de credincioși fericiți sau, după caz, triști care caută o minune lângă piatra care ascunde trupul Sfântului
.
Un alt loc unde emoția te încearcă puternic este Capela Relicvelor, aflată exact în partea opusă intrării, dincolo de altar. Aici se găsesc cele mai importante relicve legate de viața Sfântului Anton, bine protejate în casete aurite și de după geamuri securizate, care se topesc în forța credinței, a acceptării lucrării celui sfânt în fiecare dintre muritorii care trec pragul acelei încăperi.

De menționat și capela Madonna Neagră, a Sfântului Ion sau capela Sfântului Sacrament dar și grădina interioară sau Noviciatul, în continuarea căreia se află o alta, unde te bucuri de cele mai frumoase magnolii și aranjamente văzute vreodată, învăluită de o liniște și o lumină care nu pare de pe această lume.

Practic, după rugăciunile intense, spuse cu ardoare, în penumbra mormântului Sfântului, urmează ieșirea spre lumină, spre grădini, spre regăsire și speranță.
Plimbarea ușoară pe sub arcadele grădinii interioare, are darul să te elibereze de toate angoasele acumulate în viața trăită doar pentru consum, pentru material. O eliberare către înțelegerea profundă a ceea ce suntem, a ceea ce dorim cu adevărat să fim și să trăim.





marți, 18 aprilie 2017

La poalele Matterhornului în Breuil-Cervinia



Celor care nu au ajuns în nordul  extrem al Italiei, le propun azi o stațiune absolut spectaculoasă, cu nume de rezonanță franceză, aflată la granița cu Elveția. 
Se numește Breuil și i s-a adăugat și Cervinia, pentru că denumirea muntelui care domină orizontul micii localități este, Monte Cervino/Mont Cervin/Matterhorn.

Și noi, dar mai ales soția, ne-am dorit foarte mult să vedem Matterhorn-ul, ori din Zermatt, de pe partea elvețiană, ori de pe partea italiană, din Breuil.


Interesant este că cele două stațiuni comunică între ele prin Pasul Theodul, aflat la 3301 metri altitudine.
Pasul s-a numit mult timp Augstaler, până când a fost redenumit după numele unui celebru episcop, care a trăit în zorii Creștinismului.
Se spune că este trecătoarea din Alpi situată la cea mai mare altitudine, pârtiile  de schi dominând peisajul pe ambele laturi.

Pe partea elvețiană există un ghețar, având în vedere orientarea nordică a versantului, iar drumul îngust se strecoară între vârfurile Matterhorn( 4478 metri) și Breithorn( 4164 metri).

Matterhornul sau cum îi spun italienii Monte Cervino, este cel mai mare și mai popular vârf din Alpii Penini, dacă nu din tot lanțul alpin, și este ușor de recunoscut datorită formei sale de piramidă și mai ales grație peretului estic, care (re)prezintă un abrupt impresionant de peste 1000 de metri, aproape vertical, considerat mult timp, imposibil de cucerit.

Prima expediție de succes, a avut loc în 1865, când englezul Eduard Whymper a pus piciorul pe vârf, escaladând peretele imposibil de... escaladat.

Revenind la cochețica stațiune, aceasta reprezintă un sătuc din comuna Valtournenche, ce aparține de regiunea Valle d'Aosta, o zonă cvasirecunoscută pentru turismul de sporturi de iarnă.

O străduță relativ îngustă urcă ușor spre vest, plecând de la bisericuța din sat, pavoazată de drapelele unor țări și de indicatoarele către diversele hoteluri și pensiuni de multe stele.

Mici terase și magazine ascunse discret după vitrine pline cu produse tradiționale, cu prețuri pentru cei cu dare de mână, întregesc peisajul svițerian din acest sătuc de graniță și din jurul acestuia.

Pe munții din jur se văd instalațiile de cablu care duc turiștii spre pârtiile de schi aflate la peste 3000 de metri, asta în condițiile în care la 2003 metri, altitudinea stațiunii, nu mai există zăpadă în mijlocul verii.

Aflată dincolo de limita pădurii, regiunea este dominată de pășuni și pajiști alpine de toată frumusețea, stânci golașe sau acoperite de zăpadă și o liniște și lentoare specifică zonelor de mare altitudine.
De fapt, asta căutăm. Un Matterhorn care pare că fumegă😎,  soare cu dinți, cu 19 ०C în mijlocul lui iulie, peisaj, curățenie, bun gust și multă civilizație și respect pentru turist, indiferent de statura lui financiară.








miercuri, 29 martie 2017

Piatra Galbenă- cel mai interesant punct de belvedere din Apuseni

Zona aceasta absolut minunată, și despre care vorbesc de la sine fotografiile, se află în inima munților Apuseni, la altitudinea de 1243 de metri. 
Abruptul calcaros al Pietrei Galbenei are nu mai puțin de 200 de metri, iar sub el se întinde probabil cea mai frumoasă pădure de fag pe care am văzut-o vreodată, de la înălțime.

Zona de sub abrupt, cu pădurea de foioase și cu poienițe sau zone de pășunat se numește foarte frumos, Poiana Florilor

După cum vedeți, în pădurea aceasta se observă o adâncitură, la un moment dat, un aven adânc, care ascunde în măruntaiele lui un bloc imens de gheață.
Este Avenul Borțig, considerat de cei din Parcul Natural Apuseni, al doilea ca mărime după cel de la Scărișoara, cu un volum de peste 30 000 de mc.
De altfel, Piatra Galbenei privită dinpre nord, este unul din versanții sudici ai marii Gropi carstice de la Barsa, asta în care ochiul înoată într-o mare de verde. Parcă nu mă mai satur să privesc pozele astea!

Traseul turistic propus de cunoscători înclude acest aven, cu trecere pe la Pietrele Galbenei și pe la peștera cu gheață Focul Viu( unde scriam că are 25 000 de mc, dar în scădere)
Datele diferă, în funcție de autoritatea sau sursa de inspirație.

Accesul este unul foarte ușor, din Poiana Glăvoi, parte a Platoului Padișului, platou unde se poate ajunge cu mașina, pe un drum care este în mare măsură asfaltat și care mi-a facilitat vizitarea lacului carstic Vărășoaia.

Priveliștea n-are cum să nu te surprindă și să te capteze, mai ales că nici nu este foarte greu de ajuns acolo, fiind un traseu ușor, din care fiecare poate alege o porțiune, în funcție de cât îl duc picioarele, opincile sau plămânii.

Ca parte a Parcului Natural Apuseni, zona Galbenei are un statut special, în care sunt ocrotite, specii de mușchi, melci, specii de păsări, cum ar fi ciocănitoarea cu spate alb și ierunca sau râsul și chiar, capra neagră.








duminică, 12 martie 2017

Peștera Ghețarul de la Focul Viu din Munții Apuseni

Ghețarul mic și trunchiurile căzute prin fereastră
Aflată pe traseul mai lung și extrem de pitoresc al Văii Galbenei, cu marcaj, cum altfel decât punct galben, peștera aceasta mică, cu ghețar, merită câteva minute, pentru relaxare și fotografii.

Peștera se află pe bucla de întoarcere spre cabană( Cabana Padiș) a circuitului, la altitudinea de 1165 de metri, pe culmea care separă Groapa de la Barsa de bazinul Văii Galbenei.

Punctul de reper cel mai important îl constituie Pietrele Galbenei, de unde se deschide o panoramă fantastică asupra Gropii carstice a Barsei. 
Stâncile calcaroase se află la doar 550 de metri prin pădure de obiectivul nostru, Ghețarul de la Focul Viu. 
Fotografiile cu Groapa de la Barsa sunt edificatoare, cred.
Pietrele Galbenei( dreapta) și vedere asupra Gropii Barsa
Undeva în centru stânga, Avenul de la Barsa

Ajunși obosiți la panoul care anunță prezența peșterii. nu puteți să nu observați peretele frumos de calcar, în care se deschide intrarea joasă a peșterii, care dă imediat într-o sală mare luminată natural. Din păcate, la intrare este un grilaj destul de sănătos, pus de cei de la Parcul Natural Apuseni, din motive de protecție. 
Acum nu știu ce sau pe cine protejează, că nu scrie nicăieri, Ori turiștii să nu alunece și să nu se aventureze prin săritoarea de 6 metri ce urmează după ghețar, ori blocul din ce în ce mai mic de gheață, să nu fie distrus de bocancii t(eror)uriștilor de mediu.


Am mai scris că nu sunt mulțumit de felul în care administrația parcului Apuseni se ocupă de marcaje, de instruirea ghizilor, de informarea turișilor, în română și alte limbi, inclusiv de prezentarea obiectivelor în alte limbi decât română. Asta chiar dacă aici era un panou în regulă. Un articol -AICI.
În fine, nu este  genul acela de peșteră de natură să dea senzații deosebite. Ce este trist, e că povestea numelui ghețarului este menită să te atragă, să te fascineze, dar dimensiunile inițiale nu mai sunt aceleași.

De ce se numește Focul Viu? 
Pentru că atunci când blocul de gheață( considerat odată al doilea după Scărișoara, ca volum) era mare, în sala centrală, în partea opusă intrării se află un ochi mare natural, în tavanul peșterii, ca un fel de fereastră.

Centrul sălii este ocupat de o imensă aglomerare de trunchiuri aduse de apa torențială sau aruncate de oameni, prin fereastra din tavan.
În lateral dreapta se află o crevasă de 20 de metri adâncime ce nu poate fi explorată decât de speologi experimentați.
 
Pe acolo, în orele amiezii, pătrund nestingherite raze de lumină puternică, care bat în gheața din peșteră, făcând ca jocul de scântei de pe gheață să pară că aceasta a luat ...foc.

Sala mare are 68 de metri înălțime și 46 de metri lățime, lungimea totală a peșterii fiind de 165 de metri. Aproximările inițiale vorbeau de un volum de gheață de 25 000 mc, care astăzi s-a micșorat din cauza încălzirii zonei ( n-aș merge până la încălzirea globală) pentru că și condițiile inițiale de formare a gheții, pe principiul ,,fund de sac" pot suferi la un moment dat modificări structurale, geomorfologice.

Ce vreau să spun? 
Peșterile cu gheață s-au format simplu, în urmă cu mii de ani, când râurile din peșteri cu două intrări erau blocate prin obturarea uneia dintr ele. Râul rămas captiv, în interiorul peșterii, la temperaturi scăzute și cu curenți reci rămași și ei captivi, a dus în cele din urmă la înghețarea lui.


Drumul prin Platoul Padișului din comuna Pietroasa este asfaltat, de la Bălileasa spre Poiana Glăvoi, drumul este ușor desfundat, pietruit, dar peisajul cu corturi, dominat de pădurea din jur face toti banii, cum s-ar spune.

Acolo puteți alege să faceți circuitul Văii Galbenei sau să mergeți la Cetățile Ponorului, unde de asemenea există un circuit dificil dar spectaculos. Despre ele în alte postări.





duminică, 26 februarie 2017

Casa dansatoare din Praga

Praga nu contenește să uimească călătorul aproape la fiecare colț de stradă din cartierul vechi( Mala Strana). O asemenea experiență am trăit în plimbarea către castelul maiestuos al capitalei Cehiei, la întâlnirea cu niște panouri mari de sticlă care păreau vii, în lumina apusului de februarie.

Casa dansatoare( Tančici Dům pe limba cehă) este o interesantă apariție arhitectonică la colț de stradă. O arătare din sticlă și beton care contrastează foarte tare cu clasicul clădirilor aflate pe malul Vltavei. 

Este situată la intersecția străzii Resslova cu artera paralelă cu rîul numită, Rašinovo nábřeži, chiar peste drum de un pod care duce cu gândul la numele autorului acestui blog: Jiraškův(Irașcu!?😇) most.


Creația,, dansatoare" este opera a doi arhitecți cunoscuți Vlado Milunić și Frank Gehry și amintește de o dansatoare care îmbrățișează tandru un domn cu pălărie, motiv pentru care clădirea a căpătat numele de Fred și Ginger, în amintirea celebrilor dansatori hollywoodieni.

Finanțată de compania olandeză de investiții imobiliare, cu destinația de clădire de birouri, această construcție catalogată ca fiind deconstructivistă, a primit piatra de temelie pe 3 septembrie 1994. Imobilul are 9 etaje maxim, din care 6 sunt birouri, restul sunt ocupate de un restaurant de fițe francez și de săli de conferințe și expoziții.

Partea statică a clădirii simbolizează omul care are pe cap o alcătuire de oțel care seamănă cu capul Meduzei sau al hidrei antice, motive suficiente ca în 1997 să primească un premiu special din partea revistei Times, iar în Cehia a fost declarată una dintre cele mai reprezentative 5 clădiri,

Altă postare: Mănăstirea Pruncului Isus
                      Impresii din Praga




sâmbătă, 11 februarie 2017

Castelul de Lut " Valea Zânelor "


By Sofia Flori

Pe drumul către Braşov, în localitatea Porumbacu de Sus, la poalele Făgăraşului , se înalță această minune. Nu departe de Sibiu, se găseşte un castel în adevaratul sens al cuvântului.  Acest castel, va fi, curând, o pensiune.

Castelul de Lut " Valea Zânelor " , pentru că  aşa se numeşte, este un proiect privat, construit exclusiv din materiale naturale, şi va avea 10 camere. 
Pâna când o sa ne putem bucura de o noapte petrecută aici, îi facem o  simplă vizită.

Dacă doriți să intrați în curte sau în camere, trebuie să luați bilet, costă 5 lei/ persoană; copii au gratuitate, iar langă castel există şi o parcare gratuită. 
Drumul până acolo este bun. Într-una dintre camere există un magazin cu câte ceva d-ale gurii şi cafea/ceai cald (eu am mers în ianuarie).
 

Curtea este frumos amenajată; într-o parte, lângă râu, sunt baloți de paie acoperiți cu pături si pernuțe - pe post de scaune sau canapele si unele balansoare cu pernute. FRUMOS !​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​





vineri, 10 februarie 2017

Zugspitze- vârful de poveste al Alpilor Bavarezi


Alpii Bavariei reprezintă ultimele trimiteri spre nord, ale uriașului lanț alpin, motiv pentru care altitudinile nu sunt precum cele din Elveția, Italia sau Franța, adică 3000-4800 de metri.

Zugspitze are 2962 de metri altitudine, și este mândria unei zone de o frumusețe aparte, din sudul acela frumos și misterios al Bavariei, care domină toată regiunea de podiș ce se întinde în sudul landului Bayern.

Un munte care se înalță maiestuos deasupra orășelelor sau stațiunilor germane, a căror inimă vibrantă este Garmisch Partenkirchen, stațiunea simbol a rivierei germane alpine.

În regiune se ajunge ușor, ori dinpre München, pe autostrada 95, ori din sud prin Innsbruck, din Austria, sau prin sudul Bavariei, dinspre Salzburg, vârful etalon Zugspitze fiind situat matematic chiar pe granița dintre cele două țări germanice.

Ce este interesant aici este calea ferată unică, inițial cu cremalieră pe toată lungimea, acum doar pe zona de tunel, care urcă până sub vârf, la peste 2800 de metri.
Trenul se poate lua din apropiere de lacul glaciar Eibsee, situat la 2 kilometri de stațiune, sau chiar din stațiune, caz în care drumul durează mai mult și este și mai scump. Există orare, pliante și indicatoare în tot orașul.

Călătoria este una deosebit de interesantă, și durează cel puțin o oră. Din păcate graba noastră și lipsa de repere la un moment dat, ne-a făcut să ratăm, un drum complet până sus, noi luându-ne bilete până la intrarea trenului în tunelul construit cale de vreo 4 kilometri în munte, efectiv.
Un motiv suficient să revenim la Garmisch, un orășel care ne-a fermecat la propriu, cu clădiri pictate în buna tradiție nemțească cu figuri și peisaje și practici rurale din evul mediu.

Este un oraș extrem de cochet, cu multe piețe mici si promenade, cu străduțe înguste  și terase și berării ascunse intim după case pline de jardiniere cu mușcate.
Eleganța sa discretă este dată și de magazinele de firmă, boutiqurile și chioșcurile care nu te agresează prin lumini, opulență, sau reclame insidioase.

Prețurile sunt destul de mari, cazările sunt scumpe( peste 100 E) dacă nu rezervați din timp. Mâncarea este absolut delicioasă cu multe elemente gastronomice tipic germane, multe terminându-se în ,,- wurst".

Zona din jur este și ea spectaculoasă, în apropiere aflându-se un lac glaciar deosebit numit Eibsee, înconjurat de vile și mici pensiuni, terase, parcuri și păduri de conifere. L-am susrprins în dimineața răcoroasă de iulie, cu ceața ridicându-se ușor către versanții abrupți ai muntelui Zugsiptze.

lacul glaciar Eibsee
Nu vreau să-mi imaginez cum este iarna, în stațiune, cum sunt pârtiile de pe platoul muntelui, situat chiar sub vârf, sau cum arată trenul plin cu turiști și schiori.
Apropo de vârf, acolo am zărit o macara și un funicular cu care urcau materiale și ciment, semn că zona de belvedere de sus se extinde.

Două zile sunt absolut insuficiente pentru explorarea completă a zonei, sub toate aspectele turistice și culturale. Suntem însă bucuroși de acest prim contact cu zona alpină germană așa că un articol despre Garmisch, este în pregătire.


Filmulețul de 1 minut-AICI






Vaporeto pe Bega

Știați că pe Bega, în Timișoara, există un fel de autobuz... fluvial? Canalul a fost curățat, reamenajat, o adevărată oază de răcoare vara. ...