Localitățile turistice cu litera B din județul Brașov

Brașov

Comuna Beclean

- Biserica Ad. Maicii Domnului din 1804, stil bizantin, monument istoric; locuri de agrement și pescuit sportiv pe lacurile din lunca Oltului;

- Sat Boholț cu mănăstirea Boholț-Făget din 1994;

- Sat Calbor cu cetatea sătească din secolele 13-16 cu biserica Sf. Arh. Mihail și Gavril și biserica Sf. Nicolae din 1802.

Comuna Bod

- Biserica evanghelică-luterană fortificată în secolul 16; biserica Sf. Nicolae din 1776, ambele monumente istorice;

- Situl areheologic Gorgan și mica rezervație La stejari, arbori seculari ocrotiți (65 de stejari), parte a unei păduri mult mai mari, dispărută azi; Blumenfest în mai și Sărbătoarea Plăcintelor în septembrie;

Comuna Bran

- Castelul Bran din 1377, fortificat, monument istoric, muzeu de istorie și artă medievală, muzeu de etnografie în aer liber; serbarea câmpenească Răvășitul oilor din septembrie;

- Stella Maris sau Capela Reginei, ridicată în amintirea Reginei Maria, copie după cea de la Balcic;

- Biserica Ad. Maicii Domnului din 1820-1836;

- Stațiune turistică și puncte de plecare spre Munții Bucegi și Piatra Craiului; Parcul național Piatra Craiului care ocrotește elemente botanice, zoologice și geologice;

- Sat Sohodol cu biserica Cuv. Parascheva din 1790 și biserica Sf. Nicolae din secolul 19.

Municipiul Brașov-reședință de județ

- Muzeul județean de istorie din Casa Sfatului, situată în centrul istoric, din 1420, refăcută în secolul 18, turnul  din secolul 13 are 58 de metri, loggie în stil baroc din 1774, colecții de etnografie și artă;

- Muzeul Primei școli românești și muzeul Cetății Brașovului în Bastionul țesătorilor din 1425-1436, refăcut în 1570;

- Ruinele Cetății Brașovului din secolele 14-17 cu zid de incintă înalt de 8-12 metri, grosime de 2-4 metri, turnuri de apărare și bastioane;

- Dealul Warte cu ruinele Turnului Alb din 1460-1494 și ruinele Turnului Negru din secolul 15; poarta Ecaterinei din 1556 cu vechea stemă a orașului; castelul Cetățuia din secolele 15-17, fortificat cu patru turnuri; strada Sforii;

- Biserica Neagră din 1384-1477, stil gotic, orgă cu 4000 de tuburi și 76 de registre din 1839, colecție de covoare orientale, biserica a fost închinată Sfintei Fecioare Maria, înnegrită în urma unui incendiu; portaluri din lemn masiv, cel mai mare clopot din țară de 6 tone;

- Școala din Schei din 1495 refăcută în 1760 cu Muzeul Șcheii Brașovului;

- Biserica Sf. Nicolae din Șchei din 1495 refăcută între 1518-1585, pictură murală din secolul 16, importantă colecție de icoane;

- Biserica evanghelică Sf. Bartolomeu din 1223, refăcută în secolul 15, monument de arhitectură, stil gotic timpuriu, cea mai veche din oraș, turn și zid de apărare; biserica evanghelică Sf. Martin din secolul 15; biserica mănăstirii franciscane Sf. Ioan din 1506; biserica evanghelică din cartierul Blumăna din 1777; biserica catolică Sf. Petru și Paul din 1776-1782, stil baroc; biserica evanghelică maghiară din 1787;

- Biserica Sf. Treime din 1783; biserica Sf. Treime -Pe Tocile din 1824; biserica Ad. Maicii Domnului din 1895; biserica Buna Vestire din 1934;

- Biblioteca județeană George Barițiu cu peste 600 000 de volume; biblioteca centrală universitară a Universității Transilvania; liceul Johannes Honterus din 1545, refăcut în secolul 18, fostul liceu evanghelic luteran; școala reală din 1780;

- Case vechi: Negustorilor din 1544, stil renscentist, Jekelius- situată în centrul vechi, Schobelin din 1550 cu loggie și ancadramente renascentiste, Kammer din 1587; Mureșenilor din secolul 18, azi muzeu, Grid din 1773, Brukenthal din secolul 18; palatul Știrbei din secolul 19 cu parc dendrologic; hanul La Cerbul de Aur din 1866; hanul Roșu din secolul 17; hanul vechi din secolul 18; cazarma Neagră din 1796; liceul Andrei Șaguna din 1851;

- Statuia lui Johannes Honterus; casa natală a poetului Șt. O. Iosif; casa memorială a compozitorului Gh. Dima; grădină zoologică;

- Sărbătoarea Alaiul Junilor din Șcheii Brașovului, anual pe 1 mai; parada portului popular; festivalul internațional Cerbul de Aur; târg popular anual în octombrie; festivalul Obiceiurilor de iarnă anual în decembrie;

- Stațiunea Poiana Brașov, cu numeroase facilități turistice și pârtii de schi, trasee turistice spre Muntele Postăvaru și Piatra Mare; zona de agrement Pietrele lui Solomon; schitul Sf. Ioan Botezătorul;

Comuna Budila

- Castelul Beldy Ladislau din 1731, monument de arhitectură; parc dendrologic cu castelul Beldy Pál din 1751, în ruină; castelul Mikes din secolul 18, în ruină; castelul Nemes din secolul 18, în ruină;

- Festival anual al muzicii de fanfare, luna mai; festival anual al măştilor populare luna februarie;

- Biserica Sf. Nicolae din 1734, monument istoric; biserica romano-catolică Ad. Maicii Domnului, stil baroc,1762 renovată în 2009, monument istoric; 

Comuna Bunești-sit UNESCO

- Mănăstirea Bunești din 1991; muzeu etnografic cu țesături și unelte tradiționale; cetate sătească din secolul 14 cu biserică evanghelică de incintă;

- Sat Viscri cu cetate țărănească din secolele 13-16, cu biserică evanghelică de incintă, stil gotic, anasamblu aflat în patrimoniul mondial UNESCO; case renovate din care două sunt ale Regelui Charles al III-lea al Regatului Marii Britanii; din secolele 14-15 cu biserică evanghelică de incintă;

- Sat Criț cu cetate țărănească din secolele 15-17 cu biserică evanghelică de incintă;

- Sat Mesendorf cu cetate țărănească din secolele 14-15 cu biserică evanghelică de incintă;

- Sat Roadeș cu cetate țărănescă din secoele 15-16 cu biserică evanghelică de incintă, orgă din 1838, turn prăbușit parțial în 2016;

Re-Descoperă România. Episodul 19. Moara de zmicurat cucuruz, moară de apă din satul Gura Haitii, Călimani

 

Sat Gura Haitii, Comuna Șaru Dornei, Județul Suceava, Munții Călimani, Depresiunea Dornelor, Bucovina

 

Decembrie 2012

 

            În satul Gura Haitii, comuna Șaru Dornei, funcționează încă moara de apă a familiei Avarvarei. Ca să poți vizita această străveche instalație tehnică, trebuie să străbați un drum aproape grandios, prin satele risipite pe coclaurii vulcanici ai comunei mai sus menționate.

            Urmezi valea Negrei, responsabilă de ,,spargerea" craterului Călimanilor, după care aproape de confluența cu pârâul Haita, spre capătul satului, găsești moara de apă din secolul al XIX lea (1890). Aici, ascunsă ochiului de cele câteva sălcii, se află casa de scânduri a morii, acoperită cu internită la care veneau sătenii din împrejurimile Călimanilor și ale Dornelor să macine grânele.

            Aceștia sunt însă, tot mai puțini. Moara de apă a morarului Avarvarei, își trăiește ultimele zile, asa cum s-a întâmplat cu suratele ei din zona Bucovinei. Tânărul care ne însoțește, aflat la a treia generație de morari, ne spune modest că el știe că este ultima moară funcțională din județ. O vizită aici înseamnă, pe lângă satisfacția turistică, o alta, istorică și totodată lingvistică căci oricare moară de apă în funcțiune este, întâi de toate, un martor viu al continuității românilor pe plaiurile Bucovinei, demni urmași ai dacilor liberi.

            Mă uit la ea cum se profilează micuță și stingheră la marginea unei fânețe, unde iarba abia cosită, este întinsă la uscat. În fundal se văd munții vulcanici din Parcul Național Călimani, cu primul front de lavă, cel al Piciorului Calului. Moara este alimentată de un braț deviat al pârâului, ce face un cot în acest capăt de sat. Moara de apă este singura instalație specific românească, ai cărei termeni tehnici sunt cu toții de origine latină. Intru, după ce morarul deschide lacătul greu de la ușa coșcovită, ca într-un muzeu.

            Deși nu știu decăt că moara produce prin măcinare mălai și făină prin sistemul de rotire a unei roți alergătoare(?) care este așezată pe una stătătoare, documentarea mă luminează asupra tuturor componentelor: strat, cai, călușei, coardă, inimă, dinți, măsele, chingă, fruntar, fus, căpăstru, brotac, ciutură.
Toate, după cum spuneam, denumiri latine, fără urmă de intervenție slavă, maghiară ori turanică.  Din acest punct de vedere, moara românească nu a făcut nicio ,,achiziție" de piese străine, pentru simplul motiv că era perfectă.

            Astfel, s-au păstrat nealterate toate denumirile originale. Și mai este un motiv, morarii sau sătenii pricepuți puteau confecționa ei înșiși toate piesele de care aveau nevoie. O vorbă veche spunea că: ,, Moara când stă, atunci se sfărâmă". Așa este și acum, are ceva stricat, și nu prea îl mai trage inima pe nepot să repare. La magazinele mixte din sat a băgat mălai…

Morarul nu este plin de făină, este îmbrăcat la fel ca ceilalți munteni, se duce să strângă fânul de iunie, proaspăt cosit. Este conștient că meseria învățată de la bunici și părinți, se stinge, de aceea nu mi se pare nici deranjat și nici necăjit, ci împăcat cu realitatea asta tristă. Moara o va ține pentru el, până când și alți turiști sau etnografi de la muzeul satului îi vor aduce ceva satisfacție, apreciind faptul că aici a funcționat până în secolul XXI o... moară de zmicurat cucuruz.

Re- Descoperă România. Episodul 17. Legenda pustnicului Daniil Sihastru, culeasă chiar din satul Putna

 

Comuna Putna, Județul Suceava, Muntele Obcina Mare, Carpații Orientali

Octombrie 2009

M-au fascinat întotdeauna legendele despre personajele noastre istorice, pentru că au în ele o sumă de adevăruri, care trebuie citite într-o anumită cheie istorico-culturală. În acest caz, este interesant de aflat care era personalitatea marelui sfătuitor al celui mai iubit domnitor, pe care l-au dat provinciile românești.

Iată povestea:

Exista odată, în inima Bucovinei, între localitățile Straja și Vicovul de Sus, o mânăstire numită ,,Sfântul Laurenţiu", unde se retrăsese un călugăr isteț pe nume Daniil. Priceput la sculptura în lemn și piatră, acesta era trimis deseori de stareţul mânăstirii să vândă obiectele bisericești pe la târgurile din orașele și satele bucovinene (n.a. mănăstire care azi nu mai există, rămânând în zona Vicovului doar un cătun, cu numele de Laura). Mare iubitor de oameni și, cum vorbea lumea, de... petreceri, s-a întâmplat să întârzie destul de des în drumețiile lui, drept pentru care, este pedepsit de stareț. Pedeapsa aspră primită a presupus ca pocăință inclusiv retragerea o perioadă limitată de timp, la unul din schiturile sărace și foarte izolate din codrii Putnei de sub munte.

Pentru a-și împlini pedeapsa, Daniil caută aproape de vărsarea pârâului V(e)iţeului în râul Putna, o stâncă găurită de timp, în care, cu multă trudă, sapă o mică bisericuță și o chilioară pentru odihnă. Așa că alege să rămână pustnic până la sfârșitul zilelor, și să nu se mai întoarcă la mânăstire. Aici îl găsește domnitorul Ştefan cel Mare, la ceas de primejdie și de nevoie, care primește sfaturi și îmbărbătare de la sihastru.

Drept multumire pentru ajutorul primit de la Dumezeu prin mijlocirea pustnicului, domnitorul ridică vestita mânăstire din Putna, locaş de rugăciune care atrage oameni mulți ce se stabilesc în zonă. În acest fel, sihăstria și micuța chilioară a lui Daniil nu mai au rostul de la început, așa că bătrânul alege să plece în codrii de fag ai Voroneţului, unde, de altfel, la mânăstirea celebră de acolo, se află mormântul și piatra funerară a vestitului Daniil Sihastru. În legătură cu Daniil Sihastru, este bine să știți că undeva în codrii Putnei, deasupra zonei unde este Sihăstria Putnei, se găseste o mânăstire cu numele acestuia, situată la 7-8 kilometri de comună.

Povestea aparține lui Moş Scridon, ghidul chiliei in 1926, iar legenda este culeasă de Ileana Creţan, care a lăsat o frumoasă monografie etnografică a acestei comune binecuvântate cu daruri nenumărate.

Re-descoperă România Episodul 14. Târgul de Floci, destinul trist al unui oraş medieval strălucitor

  

Comuna Giurgeni, Județul Ialomița, Brațul Borcea, Bărăgan, Câmpia Română

August 2010

Eram student la Iași, când am auzit pentru prima dată, la cursul  în care vorbea de așezări medievale despre Târgul, Oraşul sau Cetatea de Floci. Bineînțeles că am râs, cine nu ar face asta?  În (sub)culturile noastre de cartier, flocii sunt o chestie intimă, deşi conform DEX-ului aceştia înseamnă: smoc mic de lână sau matase sau fir de păr încreţit!?

Ştiam că fostul oppidum era aşezat la marginea Câmpiei Bărăganului, lângă locul de confluenţă al Ialomiţei cu Dunărea, însă nu trecusem pe acolo niciodată ziua, doar noaptea, în drum spre mare. Explicaţia este simplă. Pe hărţile vremurilor apărea localitatea Linucastrum Flocx, sau dacă vreţi Cetatea Lânii, care se leagă de definiţia din DEX dar şi de fenomenul transhumanţei. Zona unde se varsă Ialomiţa este la capătul de nord a ceea ce numim Balta Ialomiţei, în fapt un ostrov imens prins între două braţe dunărene, din care cel mai circulat este Borcea. Aici, aluviunile formau VADURI, adică locuri de trecere prin apa fluviului ocolite de ambarcațiuni, dar iubite și în același timp utilizate de ciobanii ardeleni care reuşeau, astfel, să treacă în Dobrogea cu turmele lor.

Ei, ştiţi cum se numeşte zona acesta unde plătiţi pe pod ca să ajungeţi la mare? -Giurgeni-Vadu Oii. Acum aveţi tabloul complet al apariţiei în 1431, sub domnia lui Dan al II-lea, a unui oraş cu peste 20 000 de locuitori. O cetate medievală cu biserici situate pe grinduri, cu case de piatră şi cu beciuri, cu negustori levantini şi lioveni, care mişunau pe acolo în căutarea unei târguieli. Ori, după cum spune legenda, acesta adăpostea un întreg oraş subteran care avea rolul de a ascunde aurul râvnit de otomani şi de tătari, fapt pentru care aici era  cantonată o garnizoană de 1500 de militari încă de pe timpul lui Matei Basarab.

Şi mai ales, aici se vindea LÂNĂ, adică FLOCI! 

Un alt aspect important și interesant este legat de locul naşterii domnitorului Mihai Viteazul. Într-un oraş aşa mare, o femeie de neam, frumoasă şi strălucitoare, îi cade cu tronc domnitorului Pătraşcu. Rezultatul acestui coup de foudre va fi acela că, cel mai mare şi mai bogat oraş al Ţării Româneşti, va da unul dintre marii voievozi și conducători de oşti din Țara Românească.  

Piua Petrii a fost un sătuc de pe digul Ialomiţei, ultima aşezare care amintea de Târgul de Floci, dispărut din cauza inundaţiilor într-o noapte, aşa cum pare să fi dispărut şi fratele mai mare, uriaşul târg (80 de hectare!), deşi oficial războaiele ruso-turce de pe la 1770 au măturat zona şi deci şi oraşul cu flocii săi şi cu aurul lui, undeva, în lada de nestemate a istoriei.

Pentru postarea originală și alte poze-AICI

Re-Descoperă România Episodul 12. Planul înclinat de la Covasna. Lecția de fizică cu bușteni

Oraș stațiune Covasna, Județul Covasna, Depresiunea Brașovului, Munții Întorsurii, Carpații Orientali

 sursa foto: colecție personală

Aprilie 2009

 

Auzisem ceva foarte vag despre ,,planul înclinat " de la Covasna, dar practic nu ştiam nimic despre construcţie, cale ferată sau utilizare. Într-un sfârşit am ajuns în orășelul-stațiune şi undeva pe poarta hotelului Bradul văd un indicator, pe care era desenată o cale ferată pe un versant de munte. Interesant, îmi zic în gând. Un obiectiv special, care nu trebuie ratat.

            Ce este planul acesta înclinat, atât de cunoscut în zonă şi atât de necunoscut în ţară?

            Este o cale ferată cu ecartament îngust (distanţa dintre linii), ce pornea din oraşul Covasna, urmărea firul apei vreo doi kilometri şi ajungea la baza Dealului Şiclăului, unde traversa pe un pod din buşteni rezistenţi pârâul Covasna. De aici, calea ferată specială urca de la 550 de metri altitudine- baza- până la 900 metri pe platou (dealul are 1030 metri altitudine), lungimea sa ajungând astfel la 1236 de metri, cu o diferenţă de nivel de 327 de metri.

Aproape că nu-ţi vine să crezi că un trenuleţ poate face acest lucru. Până să văd calea ferată mă gândeam că sistemul era unul cu cremalieră pe mijloc, ceva asemănător cu urcarea vagoneţilor pe Montagne Rousse (ştiţi zgomotul acela metalic, făcut de lanţul de sub vagonet), dar nu era aşa, sistemul este simplu şi foloseşte legile fizicii în favoarea oamenilor. Când am urcat, la jumătatea dealului am văzut trei linii de cale ferată? Hopaa, ce este asta?

Într-un târziu mi-am dat seama că se folosea un sistem de scripeţi şi de greutăţi ca să urce sau să coboare vagoanele cu lemne, astfel locomotiva aducea vagoanele pline cu lemne până pe platou, acolo vagoanele coborau trăgându-le pe cel goale în sus, astfel costurile de tractare/transport erau zero! Ce mai este interesant aici, este că linia ferată continua prin pădure şi pe lângă pârâu până peste cumpăna de ape cu pârâul Bâsca (afluent al Buzăului), acolo unde se află depresiunea Comandău. Practic, continuă încă 12 kilometri, fiind pe atunci singura legatură cu micuţa localitate, după care din unele surse, aceasta trecea munţii spre Nehoiu, unde mai era un plan înclinat. Dar aceasta este o informație neverificată până în prezent de mine.

Această minune tehnică din 1890 a fost imaginată și ridicată de inginerul Emil Lux, iar construcţia efectivă a durat patru ani, fiind începută în 1886. În 1999, deci după mai bine de 100 de ani, întreaga exploatație forestieră de aici a fost închisă definitiv.

Este drept, că nu prea mai aveau ce exploata, pentru că în 1995 a avut loc cea mai mare furtună din regiunea curburii interioare, urmată de cea mai mare doborâtură de arbori, care a culcat practic la pământ toată pădurea din jurul orașului Covasna.

Păcat că asemenea monumente tehnice nu sunt conservate şi nu sunt introduse în circuitul turistic, asta deşi există(a) un plan de refacere a autorităţilor covăsnene, dar și acesta doar pe hârtie.

P.S. Până astăzi (n.a. 2020) nu s-a întâmplat absolut nimic, în acest sens, doar o mică, tristă și tardivă reabilitare a mocăniței!

PoStarea originală și mai multe fotografii-AICI

Re-Descoperă România Episodul 9. Detunatele Apusenilor de la Bucium/Roșia Montană

 

Detunatele Apusenilor de la Roșia Montană

sursa foto: alba24.ro 

Sat Bucium Șasa/Ciuculești, comuna Bucium, județul Alba, Munții Metaliferi, Grupa Apuseni, Țara Moților

 

Septembrie 2010

 

Scriu cu ceva tristeţe despre Detunate, pentru că la reîntâlnirea cu ele (după 10 ani de la terminarea facultății!) ceaţa a fost amanta perfidă care ne-a separat și tulburat emoțiile. Mi-au plăcut mult aceste stânci ciudate, cu alura lor de tuburi de orgă, ce cântă cu pocnete şi tunete în imensa catedrală a naturii. Sunt poetic, atins metaforic de febra scrisului, sau mi se pare mie(?), dar la asta mă îndeamnă zona aceasta splendidă din Munţii Metaliferi.

Ce sunt Detunatele?

Zona Munţilor Metaliferi situati în sudul Grupei Apuseni, se evidenţiază prin prezenţa unor urme de activitate vulcanică- bazalte în acest caz- într-o masă de sedimente calcaroase şi şisturi cristaline. Lava bazică, ceva mai vâscoasă, urcă încet către suprafaţă şi se răceşte în afara sau în interiorul muntelui, luând forme interesante de coloane paralelipipedice. Acest fenomen nu este unic în ţară, dar aici zona este spectaculoasă, pentru că ele ,,răsar" dintr-o pădure de conifere; astfel de coloane mai întâlnim în Defileul Oltului  la Racoş, în Munţii Perşani.

            De ce se numesc Detunate?

În vremurile străvechi, din cauza îngheţ-dezgheţului, apa mărea crăpăturile dintre coloane, iar acestea cădeau cu zgomot asurzitor la poalele muntelui, din acest motiv localnicii buciumeni le-au numit detunate sau detunături, după pocnetele pe care le provocau. Aşa povestește Baciul Vețălău, acolo sus pe vârf de munte, cel ce spune că este strănepotul Fefelegii. Un baci atipic, cu o căsuță pe post de popas… rustic-turistic.

            Câte Detunate sunt?

Sunt două vârfuri situate foarte aproape unul de altul, cu nume sugestive date tot de moţii din zonă. Una se numeşte Detunata Goală şi o puteti vedea în  toate pozele din regiune (dar nu în ale mele, pentru că pe mine m-a prins ceaţa/flama) care are o altitudine de 1042 m, iar cealaltă care este acoperită de pădure se numeşte Detunata...Flocoasă, şi are 1258 de metri.Un fenomen interesant se produce sub stâncile de bazalt, apa nu se dezgheaţă vara datorită aceluiaşi fenomen de la Scărişoara, unde aerul rece odată intrat rămâne captiv între stânci, astfel că poți întâlni mici acumulări de gheață sub pietre, chiar și în mijlocul verii. Ajungeţi la Detunate mergând din Abrud spre Zlatna, după ce ieșiţi din primul oraş, faceţi stânga către comuna  Bucium. În Bucium Şasa opriţi maşina la biserică și luaţi-o prin cimitir, pentru că ajungeti mai repede și nu pe drumul forestier, la un moment dat sus pe deluşor, drumurile se unesc. Este vorba de câştigarea unei jumătăţi de oră de urcat prin noroaie, dacă vremea este umedă.

P.S. Pe traseul cu bandă galbenă şi roșie întâlniţi locul de popas și izvorul, unde s-au adunat revoluţionarii lui Avram Iancu, în tulburările sociale de la mijlocul secolului al XIX lea..

Bonus: mai multe poze din arhiva personală și textul original -AICI

Re-Descoperă România. Episodul 8. Lacul de acumulare Bezid din Mureș- o poveste tristă

 

101 locuri românești  plecatdeacasa.net 

Sat Bezid, Oraș Sângeorgiu de Pădure, Județul Mureș, Podișul Târnavelor, Depresiunea colinară a Transilvaniei

 

Mai 2010

 sursa foto: arhivă personală

Calc cu grijă prin bălăriile care invadează malurile pline cu răchită, ocolesc micile bălţi rămase de la ultima ploaie, sar peste sutele de peturi și resturi menajere aduse de ape la coada lacului, în căutarea înfrigurată a unor urme de..locuire.

La un moment dat, printre ramuri, zăresc o turlă ruinată de biserică, care învinge timpul, apa lacului și intemperiile, de mai bine de 20 de ani. Este turla bisericii catolice din fostul sat Bezid, satul ungurilor harnici, pălărieri din tată în fiu şi cultivatori de trandafiri de stepă. Refuzul bătrânilor satului de a pleca din vatra strămoșească, după construirea barajului  în anii 1975-1977, lucrare continuată apoi în 1988-1989, a dat naştere unor tragedii umane enorme. Drama oamenilor de aici nu poate fi descrisă decât  urmărind pozele făcute peste ani de turiştii amatori de istorie şi nu de turiștii de week-end amatori de peşte sau grătare.

Pe pârâul Cuşmed și pe râul Niraj aveau loc numeroase inundaţii ce ameninţau oraşele Târnăveni și Sângeorgiu de Pădure (din care face parte sătucul Bezidu Nou), aşa că autorităţile comuniste iau decizia să realizeze un baraj de pământ și să instaleze o mică hidrocentrală sub el. Microdepresiunea în care se afla acest sat înfloritor trebuia inundată, iar oamenii strămutaţi la bloc, în Sângeorgiu de Pădure. În 1989, într-o noapte, apa cea mare a venit repede, a umplut satul şi uliţele, a dărâmat casele din chirpici şi a inundat cele două biserici, catolică şi evanghelică.

Când văd azi pozele realizate în excursia cu elevii, am un gol în stomac și sentimentul că vieţi nevinovate de bătrâni au fost jertfite pe un altar improvizat, bântuit de figuri demonice al căror nume se termina inevitabil în ,,escu". Un obiectiv turistic trist, de care România aceea a nostalgicilor după marile realizări, ar trebui să se ruşineze, iar ruşinea ar trebui spălată de autorități, măcar cu o placă comemorativă.

Doar localnicii și maghiarii din Ungaria (mulți plecați acolo după Revoluție)  mai vin și ţin o slujbă religioasă lângă biserica scufundată, amintindu-şi de drama întâmplată aici.

P.S. Nici un ghid turistic din România dintre cele care contează cu adevărat, nu menţionează existenţa lacului, darămite povestea tristă a apariției lui.

Re-Descoperă România Episodul 6.Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

 

101 locuri românești / plecatdeacasa.net

Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

Sat Ciunget, Comuna Mălaia, Județul Vâlcea, Munții Latoriței, Grupa Parâng, Carpații Meridionali

 

Decembrie 2011

 

Munții Latoriței, sunt necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățânii. Aici s-a țesut o frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe nume Lotru și o ciobăniță pe numele ei Latorița.

Cei doi, sau cele două(n.b.râuri), reușesc să-și împletească undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.

Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai frumos defileu din țara noastră".

Nivelul de bază coborât al Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline.

Rezultatul geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri, hornuri  și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de mireasă.  Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!), intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.

Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor  și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.

La un moment dat, la câțiva kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa Spânzurată. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.

Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri spre Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului, alte minuni din munții ăștia frumoși și necunoscuți.

Postarea originală și mai multe poze-AICI

Re-Descoperă România Episodul 5. Cătunul(Crângul) Casa de Piatră, cuibul moţilor din Apuseni

 

101 locuri românești. plecatdeacasa.net

Cătunul(Crângul) Casa de Piatră, cuibul moţilor din Apuseni

Cătun Casa de Piatră, Comuna Arieșeni, Județul Alba, Munții Bihor, Grupa Apuseni

 

Februarie 2011

 

Un drum desfundat cu pietre albe de calcar răsfirate pe marginea lui, ne conduce spre cea mai înaltă aşezare permanentă din ţara noastră (1300-1400 m), spre crângul sau cătunul Casa de Piatră, din inima Munţilor Apuseni. 

Lăsăm în urmă izbucul cu poveste tristă al Tăuzului şi urcăm spre înălţimile calcaroase ale Munților Bihorului. După ce ne strecurăm printre cheişoarele Gârdei Seci, ne întâlnim cu pârâul Spurcat şi cu cel al Vulturului şi în cele din urmă (cu)prindem cu privirea câteva căsuţe, străjuite de albul stâncilor care dau numele crângului, acolo unde moţii şi-au găsit culcuş.

Casele izolate, legate prin poteci, sunt rispite pe tăpşanul calcaros printre culturi mici de picioci sau barabule şi câteva fire de câripă( cânepă). Sunt case simple fără garduri şi fără curte. Aici, şoproanele caselor sunt așezate faţă în faţă, semn că două familii de moţi şi-au legat destinele, aici în creierul munţilor, ca să răzbată mai uşor iernile cele aprige.

Trecem la pas, prin cătun şi dăm bineţe bărbatului ieşit pe prispă să-şi pregătească coasa, ocolim grajdul şi livada cu meri semipădureţi, iar lucrurile se întâmplă natural, chiar dacă mai aveam puţin şi intram în casa omului.

Ne facem drum pe lângă grajdurile ce au peste şindrila putrezită, un strat gros de muşchi de pădure crescut acolo, bun izolator termic pentru animale. Din loc în loc, trei fire de iarbă iţite ca niște antene bătute de briza de dimineaţă în urcuşul ei neastâmpărat către vârfuri, rup monotonia acoperișului rustic.

În mijlocul aşezării se mai află, încă, vechea bisericuţă cu acoperişul găurit de trecerea timpului, abandonată lângă noua biserică, mică şi ea şi care ocroteşte cele 22 de familii aciuate în poiana mărginită de molizi falnici şi de stâncile Culmii Crestăturii.

Cineva de la Muzeul Satului, a dorit odată să ia bisericuţa veche de secol XIX şi să o ducă la muzeu, dar proiectul s-a împotmolit, iar acum este prea târziu să mai salvezi ceva din tradiţia creştinească a locurilor.

Hărnicia şi curajul moţilor care au ,,lăzuit"(defrişat) pădurea, munca grea la coasă prin poienile răspândite pe abrupturile carstice, puţinele animale pe care le au, iernile foarte lungi îndurate sau izolarea, nu i-au descurajat câtuşi de puţin. Sunt elementele care i-au întărit, de aceea sunt sfătoşi şi ospitalieri, precum bătrânul de la prima casă de la drum, care nu mai conteneşte cu întrebările şi cu rememorarea întâmplărilor de pe munte.

O nedeie din mijlocul verii, ce are loc cu o săptămână înaintea Târgului de fete (22 iulie) de pe Muntele Găina, înveseleşte şi transformă locul. Pentru ţopii şi băeşii munteni de pe valea Arieşului, viaţa se desfăşoară de la o nedeie la alta, ca o unitate de măsură a timpului din afara timpului,  unde nici măcar Crăciunul şi Paştele nu sunt atât de aşteptate.

În sunet de tulnic, moţii gătiţi de sărbătoare din Gârda, de pe platourile Scărişoarei cea cu gheţar sau chiar din Albac, aşteaptă întâlnirea cu muntele şi tradiţiile, acolo sus, unde vârfurile stâncoase pare că ating cerul.

N.a- N-am mai ajuns de peste 13 ani pe acolo și nu mai știu dacă drumul extrem de desfundat până acolo a fost cârpit cumva sau dacă casele moților au rezistat impurilor moderne. Dar măcar a rămas această amintire cu crângul din creierii munților unde nu te așteptai să vezi picior de om, ca să nu mai vorbim de case și anexe gospodărești.

Articolul inițial și mai multe poze-AICI

Re-Descoperă România Episodul 4.Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor

101 locuri românești 

Re-Descoperă România Episodul 4.Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor

Sat Satu Nou, Comuna Hălchiu, Județul Brașov, Depresiunea Brașovului, Curbura interioară a Carpaților

 

Noiembrie 2011

 

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov, am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit. Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşină. În dreapta lui, se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou. Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului. Întrebările mele despre locaţia cimitirului, lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură. Biserica îmi este un bun punct de reper.

Urc pieptiş, cu maşina, vreo sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, dotată însă cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi apoi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de pe pietrele funerare sunt  în maghiară şi germană. Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădină în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic!) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub formă de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde și roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox. Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu intru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor? Pare o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase cu pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lângă o cruce. În jurul ei, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam! Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important. În total, în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stâlpii aceştia, făcuți dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal. Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident, unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstițiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului. Metafora Soarelui o putem  înțelege, dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, între cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alăturarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA și celălalt păgân, STÂLPUL. Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat. Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic. Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,În general, problema stâlpilor totemici, a semnificației și vechimii lor, e deosebit de dificilă. În vremea comunismului, cercetarea istorică era tributară atât formei de cultură predominante (proletcultismul și apoi protocronismul) cât și ideologiei politice. Cred că până la daci e cale lungă, mai ales că în Satu Nou, românii au fost atestati de-abia în Evul Mediu. Ar mai fi și stâlpii de pridvor, la unele case și biserici de lemn, foarte asemănători cu cei funerari. O altă problemă interesantă, pe care ați întâlnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei așezate în fața porților sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanți.  Am mai găsit o gravură cu mănăstirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Un alt exemplu este Piatra Teiului, una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ați surprins chipurile de pe piatră, probabil neștiind. la momentul respectiv, ce să căutați.

O seară bună și încă odată, mulțumesc! Ionuț Muscelean"

Pentru mai multe poze si postarea inițială -AICI

Re-Descoperă România Episodul 3. Muscel de Dâmbovița, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor

101 locuri românești 

3. Muscel de Dâmbovița, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor de sub munte

 

Sat Muscel, Comuna Moroieni, Județul Dâmbovița, Subcarpații Getici, Muntenia de Nord

 

Septembrie 2011

 

Lângă Moroieni, în capătul nordic al judeţului Dâmboviţa, pe cumpăna de ape ce desparte apele Ialomiţei de cele ale afluentului său Prahova, se află un sat desprins parcă din peisajele şviţeriene, vorba preferată a marelui geograf Ion Simionescu. Dealurile sau muscelele subcarpatice ce colorează cu păduri de fag zona de mijloc a judeţului, cuprind între ele un sătuc unde timpul a rămas parcă în loc.

În încremenirea aceasta de la marginea istoriei, s-au încăpătânat să şălăşluiască vreo cincisprezece familii, care n-au roit-o spre comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la poartă (n.a. Moroieni). Cum să siliştească oamenii locul acesta binecuvântat de natură, cu păduri crude de foioase, cu fâneţe grase şi cu pini portocalii peste care atârnă sufocant lianele curpănului de pădure? Cum să părăsească zona, când de o parte a dealului, spre dreapta, curge pădurea, de cealaltă zburdă păşuni şi fâneţe, sus este ciripit de lăstuni şi rândunele, iar jos pluteşti în liniştea matriarhală a Mamei Natură.

Un tablou unicat, cu case vechi, lângă care tronează impunătoare vreo două trei tecitoare, câteva putinele şi zeci de butoaie cu borhot de prune, din care se spune că se obţine cea mai bună ţuică din Dâmboviţa. Locul are un farmec aparte, începând cu drumul ascuns şi bolovănos care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe departe cu ceea ce noi numim uliţă şi terminând cu oalele acelea incredibil de curate, ce stau cuminţi pe gardul de lângă bucătaria de vară. Şcoala s-a închis acum doi ani, cei patru copii din cătunul ăsta minunat fac cei cinci kilometri, zi de zi, iarnă de vară, dar şi în vacanţe, pentru că aici nu există magazine. Clădirea veche a şcolii este căţărată undeva pe o coastă de deal şi se ascunde privirii de după câteva ramuri groase de mesteacăn.

Drumul, bunişor o parte, se strică foarte mult în apropiere de sat, este rupt de pârâul ce curge pe la poala dealului. Vreo doi capi de familie şi-au luat ATV-uri şi cu ele înfruntă şi hârtoapele şi nămeţii. Cică vreo doi olandezi au cumpărat pământ şi case vechi în sat. Sigur, ei… au văzut  ce era de văzut sau poate, cine știe, au simţit. Pentru ei tabloul este suprarealist, iar ideea de a locui în el este ameţitoare. Noi, ne mulţumim să ştim că există plaiuri de aşa frumuseţe şi linişte în România. Ţinutul Muscelului dâmboviţean este de fapt un ţinut al apropierii de Dumnezeu, eu i-aş spune chiar Ţinutul Troiţelor.

            Le vezi peste tot, la intersecţii cu cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă pădure, astfel că, oriunde răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li s-au închinat troiţele. O călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva ce este cu adevărat autentic în legătura asta dintre Om, Dumnezeu şi Natură.

Asta am găsit eu la Muscel. Simplitate!

Mai multe poze și postarea originală de acum 13 ani- AICI

Re-Descoperă România Episodul 2. Capela lui Isus din Odorheiu Secuiesc-unică, veche și părăsită

Am rearanjat o parte din postările mele din ultimii 16 ani. Vă invit la un foileton de aproape 100 de articole despre ce ar trebui să vedeți în România aceasta fabuloasă. 

Nota Bene: unii, mai slabi de înger (sic!) se vor ofusca că am scris numele Mântuitorului cu un singur ,,I". Capela fiind catolică și romano-catolicii scriind Isus cu un sigur ,,I",  am crezut de cuviință să respect acest lucru. Nu că ar conta acest amănunt insignifiant în ecuația credinței... Dar, e unii domle'...

1.     Capela lui Isus din Odorheiu Secuiesc-unică, veche și părăsită

 

Municipiul Odorheiu Secuiesc, Județul Harghita, Podișul Târnavelor, Depresiunea Colinară a Transilvaniei

 

Februarie 2010

 

Cine spune că secuii, sașii, ungurii sau rutenii nu sunt tot cetățeni români? Sunt,  fără tăgadă, şi, din păcate,  împrumută metehnele unei naţii prea sensibilă la aspectele materiale şi extrem de dezinteresată de cele cultural-istorice. Această capelă, care ar trebui sa apară în toate ghidurile turistice naţionale- şi veţi vedea de ce- este uitată chiar de către cei din Odorheiu Secuiesc de care, de altfel, aparţine administrativ.

Îmbrăcat bine și echipat cu aparatul de fotografiat, îmi fac timp într-o seară de iarnă şi plec de la hotel spre această minune istorică, aflată nu se ştie unde, la marginea orașului. Întreb la vreo două magazine, unde, contrar prejudecăților etnice tipic românești, mi se răspunde cu multă eleganţă, care este drumul de urmat.

Ajung la capelă într-o jumătate de oră (undeva la marginea oraşului pe drumul către Sighişoara) şi încep să o fotografiez pe dinafară, căci poarta din zidul înconjurător, sprijinit în contraforţi, ferecată bine. În acelaşi timp, îmi spun amărât că iar am nimerit un obiectiv turistic ciudat, de care nu ştie nimeni și pe care l-am găsit încuiat.

Întreb din nou, când ies în strada mare, un localnic despre custodele monumentului şi aflu de la acesta, într-o română aproximativă, că moşul și baba din casa de pe colţ au cheia de la capelă. Îl găsesc pe bătrân, care vorbea binişor româneşte pentru că, se laudă el, lucrase nouă ani la Petrila la mină şi intrăm în cele din urmă în incinta fortificată cu ziduri albe și groase.

M-a izbit imediat aerul rânced, de mucegai rece, ce răzbătea printre băncile joase, cariate şi dintre casetele tavanului cu picturi medievale (casetarea a avut loc în 1677). Am tras puternic aer în piept și îmbătat de întâlnirea cu aşa o minune arhitectonică încep să fotografiez cu nesaț.

Capela are o vechime apreciabilă, de prin secolul al XIII-lea, de când se presupune că este în picioare, fiind la origine capela unui cimitir al secuilor din zona de est a Transilvaniei. Asta o încadrează, fără discuție, în categoria celor mai vechi și mai interesante monumente de acest tip din România. Forma sa este și ea unică în România, de tip cuadrilobat (ca o cruce) și într-un stil care aminteşte de bisericile în stil romanic cu abside semicirculare. Secuii veniți aici prin secolele XII-XIII au închinat capela Inimii lui Isus, în maghiară ,,Jesus Szive ".

Am făcut un exerciţiu de imaginaţie legat de acest monument unic, iar în el vedeam o capeluţă albă, renovată, cu acoperiş de cupru (ultima intervenție de acest gen a vizat consolidarea zidurilor exterioare mâncate de umezeală, de mlaștina din lunca Târnavei Mari, undeva prin 1996). Avea pictura interioară cu motive religioase medievale refăcută, cu zidurile cu contraforţi reclădite, cu casa îngrijitorului/ custodelui încadrată în peisajul turistic şi cu multe lumini şi proiectoare, cu un chioşc cu pliante, cu indicatoare în oraş...

Din păcate, exercțiul meu s-a sfârșit mai repede decât a început, înecat în indolența unor autorități mult mai preocupate de o autonomie iluzorie, decât de promovarea unor obiective turistice unice, atât în limba română cât și în maghiară sau engleză. Ghidurile nu prea pomenesc despre asta, cel mult câteva site-uri din… Ungaria.

Pentru mai multe fotografii urmăriți postarea originală de acum 14 ani- AICI