Biserica lui Petru Rareș de la Baia, prima capitală a Moldovei

Întotdeauna o iau pe drumul Rădășeniului și al Păltinoasei, ca să ocolesc Fălticenii și Suceava în drum spre nordul Bucovinei. Într-o zi cu soare rece, prin preajma Bobotezii, n-am mai rezistat și dorința a dat ghes mâinii să apuce stânga de volan, către satul uitat, cu trei biserici, fostă capitală de voievodat.

Da, așa este, fostă capitală a Moldovei, prima capitală a primului stat moldovenesc. Cunoscut din documente ca Civitas Moldaviae, acest fost târg are o poveste și un destin oarecum tragic.

Vizitându-l, Nicolae Iorga  are pentru el o scurtă dar cuprinzătoare caracterizare: ,, Baia, astăzi un sat mic cu ruine mari"...
Undeva, aproape de centrul satului, întreb un localnic unde sunt cele trei biserici ale satului, dar cum nu sunt specialist în interpretarea gesturilor- pentru că săteanul era surdo-mut- aleg să caut și să cercetez zona pe cont propriu. N-a fost prea greu, forfota din jurul bisericilor mi-a adus aminte că urmează Boboteaza.

Prima este ctitoria lui Ștefan cel Mare din 1467 și are numele de Biserica Albă- Sf. Gheorghe. A fost ridicată în amintirea bătăliei pe care marele domnitor moldovean a avut-o aici cu Matei Corvinul.
A doua rămasă în picioare, dar în ruine, este catedrala catolică, ctitorie a lui Alexandru cel Bun, realizată între 1417-1420. A fost un gest extraordinar de iubire și respect făcut de domnitor pentru soția sa de religie catolică
    Ceva mai în centrul satului,  mai tânără decât celelalte, biserica lui Petru Rareș din 1532 rămâne cea mai frumoasă apariție arhiteconică, așa cum am prins-o eu, mângâiată de soare și de umbrele molizilor uriași care se scurg pe pereții cândva pictați.
Aici reușesc să intru în biserică și să admir picturile originare, înnegrite de vreme. Un bătrân, care prin ținută îmi amintește de Moș Goriot și pe care nici nu l-am văzut inițial, își face apariția  intempestiv și, gârbovit de ani,  îmi spune cu obidă că s-a încercat includerea biserici și a picturilor într-un program național de refacere, dar nu s-a putut. Astfel, pictura interioară se degradează, cea exterioară a dispărut de mult, doar fațada estica mai păstrează câteva urme, care amintesc de Moldovița aceluiași ctitor.
Perioada de glorie a orasului ia sfârșit odată cu întemeierea prin hrisov domnesc, la 1780 a târgului celui nou Șoldănești, devenit mai târziu Fălticeni.
Târgoveții și bruma de meșteri  germani, se mută spre târgul cel nou cu mari iarmaroace și mai ferit de inundațiile Moldovei.
Aceasta este povestea tristă a satului Baia, și a ceea ce a fost. Ce este și mai tragic este că nu este promovată în Ghiduri turistice ca valoare artistică, arhitecturală și religioasă, nemaifiind, după știința mea,  nicăieri în România un sat cu trei ctitorii domnesti.

Masa Jidovului (Uriașului) de pe Transalpina și legenda sa

Masa Jidovului, a Uriașului- Valea Sebeșului

Valea vijelioasă a Sebeșului, spusă și a Frumoasei, pe lângă care se strecoară drumul cel înalt al Carpaților noștri, are parte de numeroase coturi, ocolind buze de stâncă, ce stau mărturie peste timpuri geologice ale luptei dintre apă și piatră.

O asemenea arătare geomorfologică este și Stânca sau Masa Jidovului sau a Uriașului, situată nu departe de barajul de la Tău-Bistra, la o cotitură largă a drumului. Este de fapt o lespede mare de șist cristalin (micașisturi și paragnaise) ce stă cocoțată pe un vârf de deal, într-un echilibru relativ.

Declarată rezervație geologică și peisagistică și aparținând de comuna Jina, această ,,masă" este dublată, un kilometru mai încolo, de o altă stâncă numită La Grumaji sau Stânca Grunzii, care reprezintă un pinten masiv cristalin, pe care râul cel iute trebuie să-l înconjoare, săpând în baza lui un mic defileu.

La Grumaji- Transalpina- Valea Sebeșului

Legenda stâncii Masa Jidovului spune că pe vremea lui Roșu și Verde Împărat, trăia prin Munții Sebeșului un uriaș( jidov), al cărui sălaș era în Jidoștina Șugagului. Uriașul trăia în bună vecinătate cu oierii din părțile locului, și și-a durat și el stână mare prin cele păsuni ale muntelui, și a dat-o în grijă singurei lui fete. În drum spre vale, uriașul se oprea de prânz pe un loc mai ridicat, unde o stâncă îi servea drept masă pe care își așternea merindele.
Oamenii din partea locului i-au dat acestei mese numele celui ce o folosea.
Alături de stâna uriașului, așezată în Muntele Fata, era o stână unde băciua o fetiță cum nu s-a văzut alta mai frumoasă  prin munții din jur.
Oamenii îi ziceau Frumoasa, iar stânei ,, a Fetiței", nume regăsit și azi în zona Sebeșului. Sus, pe crestele de dincolo de râu își avea stâna un ciobănaș mândru cu numele de Cindrel. Flăcăului i-a căzut dragă Frumoasa din Muntele Fetița, însă de mândrețea de flăcău s-a îndrăgostit și fata uriașului, dar pe care Cindrel nici nu o băga în seamă. Și atunci plângându-se fata tatălui său, uriașul, acesta l-a prefăcut pe flăcău, cu oi cu tot, în stană de piatră.

Apoi și-a luat fata și s-a mistuit cu ea de n-a mai fost zărit de nimeni. De sub stana de piatră a pornit un izvor ce s-a oprit într-un iezer de mare mândrețe, și până azi îi spune Iezerul Cindrelului. Frumoasa a venit a doua zi la întâlnire și văzând pietrele în formă de oițe și pe Cindrel stană de piatră, s-a oprit pe o lespede albă și a pornit a plânge cu dor, până ce lacrimile s-au oblicit( transformat) în râu, iar ea s-a împietrit de atâta durere, locul fiind numit Piatra Albă, de unde pornește cel mai mare izvor al Frumoasei( Sebeșului).
adaptare după Paul Decei, Străbătând văile carpatine

Circuitul târgurilor populare de iulie(II)

Mănăstirea Polovragi

Scriam și în prima postare despre târgurile și nedeile lunii iulie, despre bogăția extraordinară de tradiții pe care o oferă aceste întâlniri, pentru locuitorii zonelor dar și pentru turiștii dornici de un altfel de ...turism. Recomandările mele merg către cele câteva festivaluri de folclor, bâlciuri de SântIlie sau către șezători din diverse colțuri ale țării.

Este adevărat că multe dintre aceste sărbători au suferit transformări radicale, în ceea ce privește sensul desfășurării lor dar mai ales sub aspectul formei sub care este prezentat. 
De exemplu, ce legătură există între un festival de folclor, ca cel de la Cernat( de lângă Cetatea Ica- cu un bastion recent reconstruit) din Covasna, și multele tarabe cu ceasuri de mana ieftine, brățări și sepci Adibas?
Evident, niciuna.
Plecați așadar, către Băile Herculane, la festivalul intrnațional de folclor Hercules, asta după ce treceți pe la Drăgotești, în județul Gorj, la festivalul de folclor Cântecul văilor. În a doua duminică din iulie, ar fi bine să poposiți la Chieșd, în județul Sălaj, la nedeia de la Gorunul lui Mihai Viteazul, care amintește de victoria lui Mihai de la Guruslau. Tot în amintirea unui mare domnitor, la Războieni, în județul Neamț, se desfășoară o manifestare folclorică numită Sărbătoarea de la Războieni, și cred că bănuiți că este vorba de aminitirea lui Ștefan cel Mare.
Nu ratați, sărbătoarea de 4 zile de la Polovragi( județul Gorj), din apropierea celebrei peșteri și a mănăstirii cu același nume, care, pe lângă manifestări specifice cu dans și muzică populară, are si un important târg de vase și artizanat dar și cu alte tarabe, unde găsiți chiar bijuterii vintage sau haine de același tip.
Alte câteva bâlciuri și serbări populare mai întâlniți la: Tinca, în județul Bihor, o mai puțin cunoscută stațiune cu ape termale, din vestul țării, desfășurată în prima duminică din iulie, la Salcia în județul Mehedinți, la Sărbătoarea grâului, bâlciul anual de vară de la Pietrari din județul Vâlcea, închideți inelul de argint al circuitului nedeilor și târgurilor populare cu  Sărbătoarea Tulipanului, de la Iscroni( lângă Aninoasa), județul Hunedoara, în a doua sau a treia duminică din iulie.


Bucurați-vă de tradiții!

Bisericile de lemn din județul Bacău

Biserica de lemn Sf. Nicolae, com Berești -Tazlău, 1819

Câteva considerații legate de bisericile de lemn din județul Bacău: 

 - în primul rând trebuie amintit orașul Tg. Ocna, unul dintre campioni la numărul de biserici de lemn din țară, are nu mai puțin de 5 astfel de monumente religioase, din care se remarcă biserica armenească de lemn;

- cel mai întâlnit hram este cel al Sf. Nicolae, ca de altfel în întreaga țară, urmat de bisericile închinate Sfinților Voievozi, hram întâlnit cu preponderență în Moldova, iar cel de-al treilea hram este cel legat de Sfânta Fecioară; curioasă este lipsa hramului Cuv. Parascheva, cel care abundă în general în Moldova, întâlnit la o singură biserică;

- cele mai vechi biserici de lemn din județ sunt cele de la Oprișești( com. Răchitoasa) din 1640, cu hramul Sf. Arh. Mihail și Gavril, urmată de biserica de lemn din Șesuri( com. Măgirești), din 1648, cu hramul Sf. Gheorghe și biserica de lemn din Răchitoasa, din 1650, cu hramul Cuv. Parascheva. 

1.  Com. Berești-Tazlău- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1819
2. Sat Prisaca, com. Berești-Tazlău- biserica de lemn Sf. Ilie, sec XIX
3. Com. Cașin- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril , 1796 și biserica de lemn Sf. Nicolae din satul Curița, 1740, ref. 1933
4. Sat Pralea, com. Căiuți- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1755, ref. 1810
5. Com. Colonești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1673  și biserica de lemn Sf. Dumitru, 1809, ref. 1832
6. Oraș Comănești- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec. XIX
7. Com. Corbasca- biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, a mănăstirii Pogleț, 1828
8. Com. Dămienești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1779 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Drăgești, 1773
9. Oraș Dărmănești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1808, pictată în 1873 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Lapoș, 1813, și biserica de lemn  Ad. Maicii Domnului, din satul Plopu, 1795, ref.în 1886
10. Com. Filipeni- biserica de lemn din sec. XVII și biserica de lemn din satul Mărăști, 1801-1815
11. Com. Găiceana- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1808, ref. 1864, îmbrăcată în scânduri
12. Com. Gura Văii- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1781
13. Sat Brătila, com. Helegiu- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec.XVIII, ref. 1930 și biserica de lemn din satul Drăgugești, 1790
14. Sat Fundoaia, com. Huruiești- biserica de lemn Sf. Ioan Botezătorul, 1800
15. Sat Bazga, com. Horgești- biserica de lemn din 1875
16. Sat Poiana, com. Livezi- biserica de lemn Sf. Dumitru, 1814
17. Sat Șesuri, com. Măgirești- biserica de lemn Sf. Gheorghe, 1648
18. Sat Luncani, com. Mărgineni- biserica de lemn Intr. în bis. a Maicii Domnului, 1777 și biserica de lemn din satul Podiș, 1845
19. Sat Fântânele, com. Motoșeni- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1763 și biserica de lemn Înălțarea Domnului, din satul Praja, 1810 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Șendrești, sec.XVIII și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Țepoaia, 1774
20. Sat Brad, com. Negri- biserica de lemn Sf. Ioan, 1771 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Poiana, 1848
21. Sat Bărboasa, com. Oncești- biserica de lemn Nașt. Maicii Domnului, 1812-1814, ref. 1898-1909
22. Com. Orbeni- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1785
23. Com. Palanca- biserica de lemn Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, 1803, ref. 1923
24. Sat Satu Nou, com. Parincea- biserica de lemn Sf. Împ. C-tin și Elena, 1702, ref. 1863, a mănăstirii Parincea și biserica de lemn din satul Nănești, 1780
25. Com. Pâncești- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1801 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Soci, 1785
26. Sat Rusenii de Sus, com. Plopana- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1798
27. Sat Cornet, com. Poduri- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1809 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Prohozești, 1810
28. Sat Lehancea, com. Podu Turcului- biserica de lemn și vălătuci Sf. Voievozi, 1806 și biserica de lemn și vălătuci Sf. Dumitru, din satul Sârbi, 1837-1842
29. Com. Racova- biserica de lemn Sf. Ioan, 1844, ref. 1934
30. Sat Gâșteni, com. Răcăciuni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1808, ref.1877
31. Com. Răchitoasa- biserica de lemn Cuv. Parascheva, 1650, pictată în 1864 și biserica de lemn și vălătuci Sf. Dumitru, 1842 și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Oprișești, 1640
32. Sat Misihănești, com. Roșiori- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1811 și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Poieni, 1808
33. Com. Scorțeni- biserica de lemn Sf. Voievozi- Merișor, 1799 pictată în 1841 și biserica de lemn Buna Vestire, din satul Grigoreni, 1810, ref. 1904
34. Com. Secuieni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1778 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Tisa-Silvestri, 1723 și biserica de lemn a mănăstirii Tisa- Silvestri, 1723, ref. 1870
35. Sat Cucuieți, com. Solonț- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1749, ref. 1808
36. Sat Petricica, com. Strugari- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1860
37. Sat Negoiești, com. Ștefan cel Mare- biserica de lemn Sf. Dumitru, 1806 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Răcăuți, sec.XVIII , ref. 1881 și biserica de lemn din cimitir, de la mănăstirea Bogdana, 1750
38. Sat Drăgești, com. Tătărăști- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1770, ref. 1948
39. Oraș Târgu Ocna- biserica de lemn Cuv. Parascheva- Domnească, 1725 și biserica de lemn Sf. Gheorghe, 1761, pictată în stil neobizantin în 1889 și biserica de lemn armenească  Sf. Născătoare de Dumnezeu, 1808, ref. 1825 și biserica de lemn Sf. Dumitru, 1813 și biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, 1832
40. Com. Ungureni- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1754 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Bibirești, 1799, ref. în 1839 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Zlătari, 1702
41. Sat Lunca Dochiei, com. Urechești- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec.XVIII
42. Sat Lichitișeni, com. Vultureni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1908

Legenda Lotrului și a Latoriței

Cândva, demult, atuncea când prin părțile Lotrului și ale Gâlcescului, trăiau oameni din neamul uriașilor, un flăcău chipeș, cum nu mai era altul în toți munții pășunilor întinse, s-a îndrăgostit de o fată de prin părțile vâlcene, venită cu oițele la vărat în Muntinuri.
Fata, Latorița, i-a căzut dragă și uriașului ce-și avea sălașul prin părțile Mohorului.
Dragostea fetei pentru chipeșul flăcău a fost stavilă în fața planurilor uriașului și, de furie, acesta i-a prefăcut pe amândoi în izvoare, despărțiundu-i -crezând el- pentru totdeauna.
 Pe Latorița a trimis-o spre Soare-răsare, iar pe Lotru spre miazănoapte, presărându-le în cale stânci și deschizând prăpăstii în care să-și fărâmițeze trupurile și să se irosească în pământ sau în aer, pierduți pentru totdeauna.
Scăpat de lumina poienii din Obârșie( n.r.- Obârșia Lotrului), Lotru a stat puțin pe gânduri și a cotit-o brusc spre Soare-răsare.
A curs apoi vesel la vale oprindu-se în dulbine cu păstrăvi, primind soli de închinare a vârfurilor ninse din dreapta. Se urcă în înălțimi, se strecoară lotrește printre crăpături ( n.r.- haiducește), sare în cascade, ajungând  să-și facă ,,Cataracte" în drum spre izbândă. A plecat de aici grăbit, adâncindu-se în albie de stâncă și a întins mâna spre Latorița, mai sus de Mălaia, luând-o fericiți împreună cu Oltul care dădea și el lupta cu stâncile înainte de intrarea în defileul de la Cozia.


Povestea are farmec în special pentru cei ce au bătut Parângul, Munții Latoriței și ai Lotrului, au ajuns la Obârșie la ciupercarii de acolo, au văzut licăririle tainice ale Gâlcescului sau au împresurat Voineasa, cu potecile lor neștiute. Pentru cei ce n-au fost  și n-au văzut zbaterile Lotrului și ale frumoasei Latorițe, gândul nu trebuie să pregete. MERGEȚI!



Citiți și despre:
Lacul Gâlcescu- cel mai frumos lac dintre Olt și Jiu
Cataractele Lotrului
Defileul Latoriței- unul dintre cele mai frumoase din țară

Legenda Pietrei Teiului

Piatra Teiului posedă(?!) o mică legendă cu Tartorul cazanelor Iadului. Legenda populară încearcă să explice prezenţa acestui stâlp calcaros pe mijlocul Văii Bistriţei, amonte de lacul de acumulare Bicaz-Izvorul Muntelui.

Ochii strainului care ajunge prima dată în zona Ceahlăul pe  la Poiana Teiului, în drum spre Vatra Dornei sau Durău, cad pe o aparţie insolită ce stă infiptă ca un ac de piatră în mijlocul luncii Bistriţei.

Este Piatra Teiului, un conglomerat calcaros ce străjuieşte iarna dintre gheţuri şi vara dintre ape, intrarea  râului moldav în lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui- Bicaz.

Se spune că Aghiuţă, supărat pe auriul Bistriţei( denumirea cursului superior este Bistriţa Aurie) a vrut să o zăgăzuiască pentru totdeauna, aşa că urcând el pe culmile Ceahlăului ,,o rupt de acolo un hărtan şi legându-l de-a fedeleşu’ s-a pogorât cu el în puterea nopţii către valea Bistriţii” (citat din Al. Vlahuţă- ,,România pitorească,,).

Planurile dracului nu s-au potrivit cu cele ale Soarelui, aşa că ziua şi cântatul cocoşilor l-au prins pe Scaraoţchi  coborând spre vale furios. Când acesta a văzut că ziua îşi face loc de după Lună  s-a speriat şi… ,,zbughind-o la naiba” şi lăsând namila de piatră în bătătura Călugărenilor (sat din comuna Poiana Teiului) s-a întors în văgăunile pământului.

Iar când au văzut oamenii munţilor aşa stâncă lăsată de izbelişte, s-au crucit şi ca să împlinească voia Domnului au pus şi o cruce sus pe ea.  Și cum în poveste am folosit trei nume ale Satanei, iată-le și pe celelalte conform dicționarului de sinonime: Ucigă-l Toaca, Încornoratul, Demonul, Tratorul, Belzebut.  

Între noi fie vorba, nu există loc semeţ, deal munte, colină, etc. în România să nu aibă o chestie religioasă lângă sau pe ea. Nu că am ceva împotrivă, dar cred că uneori se exagerează.

Lăsănd basmele românești  și legendele la o parte şi revenind la … realitatea geografică sau dacă vreţi la cea  geologică, aflaţi că stânca aceasta are peste 23 de metri înălţime şi este de fapt un martor de eroziune  rămas din prioada cretacică a frământărilor tectonice.  Bineînţeles, are aceeaşi constituţie petrografică ca şi marele PION (denumirea veche a Ceahlăului, consacrată de Gheorghe Asachi) motiv pentru care a fost declarată minirezervaţie geologică.

Această ciudăţenie geologică este completată de un decor mirific în care îşi face loc şi o creaţie antropică, şi anume viaductul  de peste 800 de metri, care traversează firul Bistriţei înainte de a se topi în marele lac de acumulare.

Legenda Nerei sau a Nerganei

.Undeva sub Piatra Goznei, din Munții Semenic, se formează un pârâiaș numit Neargănul, Nera sau alintat, Nergănița.
Nera are parte de o legendă tristă, de o poveste de dragoste spusă de undele ei, în zbaterea prin Munții Aninei  și prin faimoasele și sălbaticele ei chei.

Iată povestea, așa cum a fost ea spusă de Moș Andrei Morariul, lui Dan Pasere, jurnalist la almanahul de turism BTT din 1986:

,, Se zice că de mult de tot, pe atunci când Soarele se întâlnea în fiece zi cu Luna, trăia în pădurile de aici un mândru fecior, falnic și puternic ca bradul.
Vânător iscusit cum altul nu era, el întâlnește o mândrețe de fată cum nu mai văzuse; mult s-a mirat de îndrăzneala fetei de a bate codrul pe acolo pe unde numai fiarele sălbatice erau la ele acasă, dar mai mult s-a speriat când în zilele următoare, reîntâlnind-o își simți inima bătând să-i spargă pieptul; nu trecu multă vreme și pădurea, martora iubirii lor curate, îi găzdui, tăinuindu-le dragostea.
Tatăl fetei, stăpânul acestor locuri, puse iscoade să-i urmărească drumurile prin pădure și aflând despre iubirea dintre voinic și fată, mâniat, trimise iscoade și potere să-l aducă pe flăcău în lanțuri. Vezi bine, singura-i copilă, pețită de boieri mari, sosiți cu alai să-i ceară mâna, îi refuzase, îndrăgind un flăcău fără de stare.
Hain la suflet, stîpânul locurilor cetlui flăcăul după gratii crezând că odată întemnițat, copila va uita iubirea-i curată și-și va alege un mire de neam boieresc. Nici rugămințile fierbinți, nici plânsul, nu-l înduplecară; ferecat în lanțuri flăcăul fu aruncat într-o grotă din inima munților, hruba cu intrarea fiind apoi zidită. Așa că hotărî să o dea unui bei  putred de bogat, dar slut și bătrân. ( de aici, o legendă cu Lacul Ochiul Beiului).
În seara nunții o pală de vânt aduse chemarea flăcăului ferecat în lanțuri; cu lacrimi de jale copila se rugă la Zâna cea Bună s-o ajute. Văzându-i dragostea curată, zâna o transformă într-o șuviță de apă cristalină și puternică, ce începu să se strecoare din piatră în piatră până în inima muntelui.
Așa începu fata să-și caute voinicul ferecat  și-n ajutor să-i vină, sfredelind temnița de piatră. Trecură ani după ani, și Nergănița cu dragoste nestinsă, străpunse muntele până în cele mai tainice ungere, căutându-și iubitul. Când în față i se deschise câmpia largă a Dunării, a înteles că drum de întoarcere nu-i; cu durere în suflet lasă să-i rătăcească unda prin câmpie purtându-și povestea de dragoste. Mărturie peste vremuri au rămas cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc pereții, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Aceasta este povestea adevărată a Nergăniței..."

Legenda fântânii turcului de la Castelul Huniazilor

Oricine a vizitat de-a lungul timpului Castelul Hunedoreștilor( Huniazilor, Corvinilor sau Corvineștilor) a rămas profund marcat, de trista legendă a fântânii, situată lângă unul din contraforții capelei. Mie mi se pare una din cele mai crunte răzbunării, de care au avut parte turcii, exceptând poate trasul în țeapă din vremea lui Vlad Țepeș.

Legenda vorbește despre trei prizonieri turci, care obțin de la Ioan de Hunedoara promisiunea că dacă vor da de apă, la săparea fântânii, vor fi eliberați. Astfel că cei trei se apucă de săpat și după 15 ani de trudă  reușesc ca la 28 de metri adâncime să dea de apă. Au săpat în stânca dură, sperând că eliberarea va veni. Aceasta nu a mai venit, pentru că între timp Ioan de Hunedoara moare, iar soția sa Elisabeta Szilaghyi, decide să nu respecte promisiunea, și dă ordin ca cei trei să fie uciși.

Ei cer, ca ultimă dorință, să scrie ceva pe cheile fântânii. Inscripția, datată ca fiind din secolul al XV lea, spune scurt: ,, Apă ai , inimă n-ai". Trist și adevărat!

Pe un perete al capelei, mai este o inscripție cu caractere arabe, tradusă  de Mihail Gubloglu, care spune astfel: ,,cel ce a săpat este Hasan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică".

Legenda Detunatelor din Apuseni

Unul dintre obiectivele turistice naturale de prin rang ale Apusenilor, o adevarată ,,perlă" a acestor munți, îl constituie ansamblul celor două Detunate.
Este vorba despre două ,,moțuri" de bazalt care se ridică zvelte către cer. Una dintre ele este fără vegetație, și i se spune Detunata Goală (1042 metri) iar cealaltă este acoperită de pădure și i se spune Detunata ...Flocoasă( 1258 metri).

Ambele sunt situate lângă Bucuim Șasa, cam la o oră de mers pe jos din Abrud, la limita nordică a Munților Metaliferi.

Ajungeţi acolo mergând din Abrud spre Zlatna, după ce iesiţi din primul oraş, faceţi stânga către comuna Bucium. În Bucium Şasa opriţi maşina la biserică şi luaţi-o prin cimitir, pentru că ajungeti mai repede şi nu pe drumul forestier, la un moment dat sus pe deluşor, drumurile se unifică. Este vorba de câştigarea unei jumătăţi de oră de urcat prin noroaie.Nu vă faceti griji, veţi găsi în zonă  multe locuri în care puteţi înnopta, dacă vreţi  să exploraţi mai bine zona sudică a Apusenilor.



Formarea Detunatelor  are legătură cu lava bazică, ceva mai vâscoasă, ce urcă încet către suprafaţă şi se răceşte în afara sau în interiorul muntelui, luând forme interesante de coloane paralelipipedice.
Acest fenomen nu este unic în ţară, dar aici zona este spectaculoasă, pentru că ele ,,răsar" dintr-o pădure de conifere; aşa coloane mai întâlnim în Defileul Oltului de la Racoş, din Munţii Perşani.

Sătenii, mirați de ieșiturile astea de bazalt paralelipipedic, au țesut în jurul lor o frumoasă, și tristă în același timp, legendă.

Aceasta spune că cele două Detunate n-ar fi decât două morminte, unul al unei zâne de o neasemuită frumusețe, iar celălalt al unui fiu al căpeteniei locale a uriașilor, care se îndrăgostise de zână.
Între neamurile lor era de sute de ani o luptă înveșunată și neîntreruptă. Fiul cade în ispita dragostei, iar tatăl său, surprinzându-i străpunge zâna cu spada și o ucide sub ochii îngroziți ai fiului. Înnebunit de durere și mânie acesta se repede asupra bătrânului curmându-i viața. În acel moment se dezlănțuie mânia cerului asupra flăcăului, fulgerele despică pământul, iar din adâncurile tenebroase se ridică asurzitor două stânci uriașe care simbolizează mormintele celor doi îndrăgostiți pierduți.

Legenda descălecatului lui Dragoș Vodă în Moldova de peste munte

O vizită la zimbrăria de la Hațeg și amintirile uneia mai vechi de la Vânători Neamț, a ațâțat în mine dorința de a cerceta originile acestor animale. Așa am găsit această legendă de la cronicarii noștri.


Legenda transmisă prin cronici vorbește de o vânătoare...
,, La leatul 6867 de la facerea lumei, cu ajutorul lui Dumezeu s-a început Țara Moldovei și s-a început așa: a venit Dragoș Voievod den Țara Ungurească, din Maramureș la vânătoare de zimbri și a domnit doi ani".

Dragoș însoțit de câteva sute de oameni înarmați a ieșit pe un râu, pe atunci fără nume, care curgea pe deasupra Sucevei, spre Roman; la ieșirea din munți au întâlnit un zimbru pe care, socotindu-l ca semn bun l-au gonit în josul râului.

Avea acel Dragoș o cățea pe care o chema Molda, aceasta oriunde se ascundea zimbrul, îl descoperea, până ce în sfârșit, istovind zimbrul, îl omorâră, iar capul spre pomenire, îl așezară într-un par pe malul râului, iar cățeaua aceea, după această osteneală a ei, bând apă din râu, a crăpat chiar pe malul râului.

De la moartea acesteia au început să dea râului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele râului se trage numele poporului, moldoveni.

,,Că îmblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramurăș, în munți cu dobitoacele, au dat peste o fiară ce se chiamă bour și, după multă goană ce o au gonit pren munți cu dulăi, o au scos la șesul apei Moldovei. Acolo fiind și fiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, deaca s-au descălecat sat. Și hierul sau pecetea, capul de bour însemnează. Și cățeaoa cu care au gonit fiara aceea, au crăpat, pre care au chemat Molda, iar apei de pre numele cățelei Moldiei, i-au zis Molda sau cumu-i zic unii, Moldova. Așijderea și țării de pre numele apei i-au pus numele Moldova."( Grigore Ureche)


Notă: Zimbrul a fost întotdeauna un vânat de cinste în pădurile din nordul Bucovinei si Maramureșului, el fiind sălbatic, până la ultimul exemplar ucis în 1887 în Munții Țibleșului. Bourul, înrudit cu zimbrul, bizonul, boul moscat și bivolul, a fost domesticit de către țărani, pentru muncile câmpului. A dispărut prin degenerare, pentru că exemplarele s-au înmulțit între ele. În secolele XIV-XV, zimbrul și bourul coexistau în pădurile din nordul țării.

Cetatea de Colț- cuibul de vulturi al lui Jules Verne

Cetatea de Colț este unul din acele locuri din România despre care îmi place să scriu: ascunse, inedite, fermecătoare și... misterioase.

Stă la baza fascinantei povești a lui Radu Gorj și Orfanik, din Castelul din Carpați al lui Jules Verne. Și dacă vă mai aduceți aminte din copilăria marcată de romanele marelui scriitor,  de descrierea văii Jiului și a Hațegului, a depresiunii Petroșani și a Alpilor Transilvaniei, ăsta este locul!

Asemănările găsite de scriitorul Ion Hobana în ,,20000 de pagini în căutarea lui Jules Verne"( 1979)  sunt izbitoare, iar imaginea din ediția franceză și fotografia colțului de deal  indică una și aceeași cetate, aflată pe Dealul Gorganu, după Jules Verne.

Zona de ieșirea râului ...Râușor din defileul pe care-l sapă în șisturi cristaline în contaforturile de nord ale masivului Retezat, este una splendidă, și aparține comunei Râu de Mori din județul Hunedoara. Urmați indicatoarele din drumul național Hațeg-Caransebeș, care vă vor duce și către Cetatea de Colț, și Mănăstirea Colț dar și spre ministațiunea Râușor, pe un drum asfaltat care șerpuiește prin defileul mai sus amintit.

Cuibul de vulturi al lui Jules Verne, despre care se spune că ar fi călătorit prin România pe la mijlocul secolului al XIX lea, este situat pe un pinten cristalin de stâncă spre care urcă o potecă, cale de vreo 35-40 de minute. Poteca pleacă de lângă podeț, acolo unde, în roman era Casa Vânătorului, și vă plimbă agale, cu urcuș lin, printr-o pădure de fag liniștită și destul de deasă. Sus, însă, ți se taie respirația. Parcă ai fi urcat pe Moldoveanu, iar bucuria și adrenalina îți inundă toate simțurile.

Oriunde privești peisajul îți surprinde vederea, într-un mod cu totul nou. Spre sud este Reteazul cu  spinările greoaie ale munților gârboviți de păduri, spre nord întinsa depresiune a Hațegului cu lacurile de acumulare de la Clopotiva, în jos râul, care deși este numit Râușor este un adevarat campion al eroziunii, reușind să se adâncească cu câteva sute de metri în micașisturile și gnaisele carpatice, iar sus sunt doar norii și...vulturii.

Povestea adevărată a castelului din satul Suseni, își are rădăcinile în secolul al XIV lea, când zona aparținea familiei de boieri români Cânde, aceeași care au ctitorit și Mănăstirea Lupșa din Apuseni, dar care sub numele de Kendeffy în secolul al XV lea, au devenit boieri maghiari protestanți.
Familia Cnezilor Cânde, este una dintre cele mai vechi familii boierești din aceasta zonă, strămoșii lor având latifundii încă din secolul al XII lea.

Mulți nobili au luptat împotriva năvălirilor turco-tătare sub comanda lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care aceștia primesc și obligația de a apăra vama de la  Poarta de Fier a Transilvaniei, cunoscută trecătoare dintre Banat și Transilvania, care le aducea și venituri importante.
În aceste condiții familia își permite să întărească Cetatea de Colț, cu ziduri groase și înalte, clădite pe pintenul stâncos, unde era un donjon pătrat și două turnuri poligonale cu metereze.
În caz de primejdie, se ridica podul mobil care lega cetatea de zona de jos, iar stăpânul se adăpostea în donjon. Se vorbește și despre tuneluri care ieșeau pe sub munte în valea râului sau în sat, unde se află și câteva grote destul de adânci, aceste legende fiind folosite în roman și de Jules Verne.

Oricum, una este să vizitezi o cetate feudală și să afli de cine și în ce scop a fost construită, și alta este să mergi pe urmele celui mai mare scriitor de science-fiction din lume, către turnurile care l-au inspirat  și la îndemnul iubitei sale secrete,  Luiza Teutch, o româncă (!?) din Homorod, cunoscută în Franța, la Amiens.

Iubirile secrete dau naștere întotdeauna la mari opere literare, nu că aceasta ar fi fost, dar suntem totuși români, și deci, în acest caz putem fi subiectivi.

Sfinxul de Topleț- Defileul Dunării, sau imaginea înșelătoare a unei stânci

Scriam în postarea cu ,,fețele stâncoase ale Carpaților", despre Sfinxul de Topleț, și că se poate observa din drumul național E70.

Ei bine, am ajuns în zonă și am fotografiat stânca aceasta calcaroasă care iese în evidență, chiar de la ieșirea din localitate și... pauză.

Ori nu m-am poziționat eu bine- și asta încă o cred- ori ,,sfinxul este o șarlatanie, pentru vânătorii de senzațional.

Cartea domnului Iuliu Florareș, din care m-am inspirat pentru postarea despre care am vorbit mai sus, prezintă o serie de imagini ciudate și interesante în același timp, așa că vă recomand să parcurgeți lista cu fețele megalitice din România.

Până una alta, comparați imaginile.