Morile de apă de la Rudăria, din județul Caraș Severin

Unele dintre cele mai interesante atracții turistice din Caraș-Severin, se află în comuna Eftimie Murgu, satul Rudăria. Este vorba despre ansamblul morilor de apă, singurele rămase în România, încă funcționale.

Zona este încadrată în categoria Complex Mulinologic, și poate fi vizitată oricând, într-un traseu turistic care să includă și celebra Cascadă Bigăr.

Este un traseu frumos, plăcut pentru parcurs pe jos, cu câteva mori funcționale, dar din păcate nu toate deschise.
Cred că se poate lucra la administrarea zonei, pentru că mai sunt lucruri de pus la punct sub aspectul infrastructurii turistice.
Acest sit istoric, are toate șansele în viitor să fie inclus în partimoniul mondial UNESCO. Am înțeles că s-au făcut demersuri în acest sens.

Nu vreau să vorbesc mult despre acestă zonă, doar să specific, din perspectivă biogeografică, faptul că aici se poate admira pinul negru de Banat, iasomia, mojdreanul și cărpinița, specii din zona submediteraneană. Pe undeva printre stâncăriile și bolovănișul calcaros, stau pitite și vipere cu corn, broaște țestoase de uscat și scorpioni carpatici( mici și drăguți!?).

Se poate achiziționa făină de la prima moară de apă, la intrarea în complex, și tot acolo un tip întreprinzător oferă gogoși cu dulceață, frământate cu făină măcinată de pietrele centenare de moară, din căsuțele de lemn.
Enjoy!

Monumentul ,,Fântâna Albă" de la intrarea în Mănăstirea Putna

Anul acesta( n.a. 2018) la 2 iulie, a fost inaugurat un monument unic în România, la intrarea în Mănăstirea Putna. 
M-a surprins și contrariat, în același timp, pentru că la momentul demarării lucrărilor, credeam că stareții mai vor o intrare monumentală din marmură, pentru că cealaltă-din lemn-nu este suficient de ochioasă. Aveam să greșesc în judecata mea! 

Este vorba despre o poartă albă, o troiță și o mică cișmea, care amintesc pelerinilor despre cel mai mare masacru care a fost comis asupra românilor de către trupele sovietice, la 1 aprilie 1941.
Cei mai mulți dintre români și, cu siguranță, majoritatea pelerinilor, habar n-au ce semnifică acest monument comemorativ. 
Și nu sunt vinovați ei de acest lucru, pentru că pe perioada regimului comunist, nimeni nu avea voie să pomenească despre acest pogrom îngrozitor, în care și-au pierdut viața între 2000 și 3000 de români din Bucovina de Nord.
 Explicația este simplă. Trupele sovietice de grăniceri și NKVD-ul au ucis mișelește copii, femei, bătrâni, bărbați care nu doreau decât să scape de jugul sovietic și să treacă în Țara Lor, sau în ce mai rămăsese din ea.
Și nu au fost lăsați!
Au fost mitraliați, torturați, uciși, urmăriți, închiși, doar pentru că erau români transfugi, puși pe drumuri de administrația nouă, sovietică, instalată în Bucovina de Nord și Ținutul Herței.

Ca profesor(de geografie!- dar iubitor de istorie), îmi fac datoria și semnalez celor ce mă citesc aceste aspecte triste din istoria națiunii noastre, pentru că necunoașterea istoriei, a istoriei netrunchiate, înseamnă generații de români ignoranți, ușor de manipulat, patrioți știrbi la creier, iubitori de manele naționaliste și degrabă vărsători de sânge.

Demersul acesta trebuie salutat și încurajat, pentru că altfel nu vom ști, că sute de familii au dispărut pur și simplu în drumul către libertate, iar casele și satele din care plecau au rămas pustii pentru totdeauna. Iar monumentul amintește numele satelor de unde românii pribegi au luat drumul Siretului și și-au găsit sfârșitul în pădurea Varnița, considerat de unii istorici Katyn-ul românesc.

CUPCA, CARAPCIU, DIMCA, IORDĂNEȘTI, PĂTRĂUȚII DE SUS, PĂTRĂUȚII DE JOS, BĂNILA PE SIRET, SUCEVENI, CORCEȘTI, CRĂSNIȘOARA NOUĂ, CRĂSNIȘOARA VECHE CRASNA,CIUDEI, IGEȘTI, CIREȘUL, BUDINEȘTI, DAVIDENI.

Pentru cei ce doresc să se informeze complet asupra acestui masacru absurd:
Masacrul de la Fântâna Albă

Mănăstirea franciscană Căpleni, Satu Mare

Prima biserică şi mănăstire din Căpleni a apărut în zorii secolului al XI-lea şi aparţinea ordinului călugărilor benedictini. 
Biserica nou construită avea hramul Sfântului Martin și era patronată de familiile nobililor Kaplony, din care făcea parte şi familia Károlyi, şi încă din această epocă servea ca loc de înmormântare/necropolă a descendenţilor acestui neam.

Fragment din Ghidul mănăstirilor catolice din România: 

Cartea poate fi cumparată în format ebook de pe google play:

https://play.google.com/store/books/details?id=2kC8DwAAQBAJ

Pe parcursul secolului XV-lea mănăstirea şi implicit biserica, a fost părăsită şi a ajuns într-o stare avansată de degradare. Renovarea bisericii şi lucrările de construcţie ale unei noi mănăstiri au fost iniţiate de către Sándor Károlyi, care în anul 1711 a dăruit aceste clădiri franciscanilor salvatorieni.

Lucrările de restaurare ale bisericii între anii 1711-1714, deși de amploare, nu au adus  modificări radicale la structură, în principiu şi-a păstrat forma ei medievală până în secolul XIX-lea, când, după cutremurul devastator din 1834, a fost reconstruită.

Biserica şi noua mănăstire, consacrată în 1848, au fost consacrate Sfântului Anton de Padova, dobândind astfel un hram nou. Ele au fost reconstruite în mare parte pe amplasamentul clădirilor baroce din primele secole ale Evului Mediu.

Ansamblul monumentului din Căpleni se află în centrul localităţii. Este compus de fapt din trei clădiri mai importante: biserica şi mănăstirea franciscană plus cripta familiei lipită de latura estică a bisericii, folosită ca loc de înmormântare al familiei nobililor, ctitorii locașului. Aceste clădiri sunt aşezate  pe o suprafată relativ întinsă, dar cu formă neregulată, semn al multiplelor modificări.

Biserica păstrează până astăzi o serie de lucrări cu importantă valoare artistică, dintre care merită menţionate cele 18 picturi în ulei pe pânză reprezentând staţiile Calvariei, tabloul din altar care înfățișează Nașterea Domnului, monstranţa făcută de János Szilassy în 1757 din cupru învelit cu aur şi împodobită cu ornamente figurative din smalţ, şi o pictură în ulei a Maicii Domnului.

Alte date despre monument:

Ordin: Ordinul Călugărilor Franciscani Observanți- Ordinul Fraților Minori( Provincia Sfântul Rege Ștefan)

Hram: Sfântul Anton de Padova, 13 iunie

Locație: Str. Principală, nr. 495, 447080,  com. Căpleni, jud. Satu Mare

Web: www.kaplonyibaratok.ro

Nr. de călugări: 4

Sursa: Ghidul mănăstirilor catolice din România, autor Viorel Irașcu, Ed. Rovimed, 2014

Torino- Biserica Superga și povestea unui dezastru în fotbal

O biserică pe care eu  nu aș numi-o Superga ci Superba, pentru că realmente este superbă prin relativa ei simplitate, prin distincție și prin amplasare.

Construită pe unul din dealurile care domină orașul Torino, la o altitudine de 672 de metri, bazilica este de fapt necropola marii familii ai monarhilor de Savoia.

Construită între anii 1717-1731 pentru Victor Amadeus al II lea de Savoia, bazilica are o cupolă ce aduce cu cea  de la Vatican( San Pietro), cu o înălțime de 75 de metri și cu un turn clopotniță la fel de înalt.

La această frumoasă construcție barocă cu accente renascentiste, se ajunge cu un trenuleț foarte simpatic, călătoria durând în jur de 10 minute, timp suficient pentru a admira panorama orașului Torino și rama muntoasă a Alpilor din depărtare. Imaginile pe care le obțineți de pe esplanadă sunt și mai frumoase, dar trebuie să aveți noroc de o atmosferă curată.

Lipită de bazilică se află clădirea mănăstirii care aparține din 1966  Ordinului Servitorilor Mariei( Serviții), plus apartamentele regale, așa că ce se observă la prima vedere este infirmat în momentul în care se dă o tură prin parc și pe lângă ziduri.
Veți descoperi o uriașă construcție, de fapt un vast și frumos complex de clădiri.

Deși are o semnificație istorică deosebită pentru familia princiară constituind un obiectiv turistic arhitectonic de rang înalt, biserica Superga nu este foarte cunoscută pentru calitățile sale arhitectonice, ci pentru un eveniment trist care a avut loc imediat după al Doilea Război Mondial.

Este vorba despre  tragicul accident aviatic din 4 mai 1949, când aeronava care transporta echipa de fotbal fanion a orașului, supranumită Il Grande Torino( AC Torino), s-a prăbușit pe acest deal, lovindu-se de o aripă a  mănăstirii.

Aeronava venea cu 31 de pasageri la bord, din care 18 jucători, de la un meci demonstrativ care avusese loc la Lisabona, și care are parte de un sfârșit tragic, în condiții de vreme foarte proastă, combinată și cu o eroare umană.

Toți pasagerii de la bord își pierd viața în accident, iar echipa de fotbal practic dispare, doar trei jucători din marele AC Torino, au rămas în viață pentru că n-au făcut deplasarea.

În spatele bazilicii Superga se află o placă funerară simplă care amintește de acest tragic eveniment, iar în semn de omagiu pereții loviți ai mănăstirii n-au fost refăcuți niciodată de atunci( fotografia nr.4).

Echipa de azi cu același nume, este departe de marea echipă din 1949, și se află în umbra marelui Juventus, cu toate că a mai câștigat un campionat- Lo Scudetto- în 1976.

Cetatea Severinului- refăcută, tristă și nevizitată

Am trecut în urmă cu vreo doi ani prin Drobeta Turnu Severin, unde am și rămas o noapte, astfel că am avut timp să vizitez și cetatea medievală proaspăt renovată.

Sincer nici orașul și nici cetatea nu mi-au făcut o impresie deosebită, pentru simplul motiv că deși are un potențial uriaș, ca poziție, peisaj și chiar infrastructură, cele două elemente -orașul și cetatea- se complac într-o uitare și lentoare din care nu văd să iasă curând.

Cetatea Severinului este acea cetate medievală a căror ruine au fost refăcute cu bani europeni, și la care s-a făcut recepția, să zicem alaltăieri, a fost deschisă cu ceva fast ieri, iar azi a fost închisă, pe motiv că nu are pază asigurată.

Toată lumea a râs de situație, a dat ostentaiv din mână, și a rostit cu obidă : ,, Ca la noi la nimenea" !

A, și orașul Drobeta este orașul acela unde de vreo doi, trei ani, nu este căldură, cel puțin când dă frigul, pentru că firmele se ceartă între ele și cu primăria pe cât de mari să fie șpăgile pentru reparații și pentru gigacalorie.


Să revin la Cetatea medievală a Severinului, unde-e drept- într-o după amiază toridă de vară, erau fix 10 turiști sau localnici, cu noi cu tot, iar muzeul era închis, pentru că după cinci când vine lumea la plimbări, curatorii pleacă acasă toropiți și ei de afluxul uriaș de turiști din timpul zilei.

Unul dintre motive este legat de poziția excentrică față de centrul orașului, cetatea fiind la malul Dunării, un mal sau o faleză aproape neamenajată, cu o linie ferată ce rupe peisajul și încurcă eventualele investiții într-o promenadă decentă.
Drumurile și aleile care duc la cetate sunt nerefăcute, desfundate, izolate, mizere și izolate, unui turist fiindu-i  destul de greu să o localizeze, plus că drumul până la ea nu te încântă deloc.

Piciorul podului lui Apolodor din Damasc care putea fi o atracție interesantă, este o reproducere nereușită a ceea ce am văzut eu la muzeul orașului în urmă cu mulți ani.

Cu alte cuvinte cred că au încercat punerea în vedere și în valoare a acestui obiectiv vechi de peste 2000 de ani, asociind-ul cu niște ruine vechi de vreo 700. O combinație  cel puțin ciudată.






În concluzie, dacă ajungeți în Drobeta, încercați să găsiți cetatea, bucurați-vă de aerul răcoros al Dunării, căutați muzeul Porților de fier, de la baraj și feriți-vă să veniți iarna pentru că, căldură.

Până la investițiile orașului în promenadă, alei de acces, parcuri, renovări de spații publice, iluminat, indicatoare și activități constante în cetate pentru atragerea turiștilor, nu putem spune decât că orașul Drobeta, este topit de lentoarea și incompetența unei administrații care nu găsește calea spre dezvoltare.

Am uitat.
Insula plină de șerpi de pe Dunăre, așa-zisul Nou Ada Kaleh, o scufundăm sau ce facem cu ce s-a început acolo?
O postare despre Ada Kaleh- AICI.

Cremona- orașul cuminte al lutierilor celebri

Pe autostrada către Milano, n-are cum să nu-ți sară în ochi ansamblul arhitectural maiestuos al basilicii și turnului din Cremona.
Cremona este o apariție surprinzător de caldă și cuminte, învăluită de lumina puternică a unei amiezi de iulie.

Am rămas surpriși să vedem străduțele și piațeta centrală fără turiști, fără forfota aceea continuă pe care o lăsasem în urmă la Verona.
Practic, Cremona ne-a primit cu brațele deschise, lâncezind, pe o sofa moale, în sunetul cald al unei viori celebre, rod al imaginației unei familii de lutieri.

Orașul dispune de o catedrală impresionantă( secolul al XII lea) în care se amestecă diverse stiluri, romanic, gotic și chiar elemente baroce, cu un ,,torazzo" fantastic de nu mai puțin de 113 metri înălțime dar și un baptisteriu uriaș pe laterala din dreapta catedralei.

Este turnul cel mai vechi de peste 100 de metri din lume și al treilea ca înălțime, după turnul bisericii din Landshut-Bavaria și cel al catedralei din Brugges.
În plus are cel mai mare ceas astronomic din lume, construit în secolul al XVI lea și la care s-au adăugat și zodiile, căpătând astfel și o semnificație astrologică.

Ajungem încet, încet și la celebrele familii de lutieri pe care i-a dat Cremona de-a lungul secolelor. Începând cu secolul al XVI lea Cremona devine centrul mondial al viorilor, grație familiilor de lutieri Amati, Guarneri și Stradivari.
În Cremona există, pentru celebrarea geniului acestora, un muzeu al viorilor, lutierilor și câteva statui ale reprezentanților acestora, mai ales că meșteșugul acesta a intrat în patrimoniul imaterial al UNESCO în 2012.

Am văzut și magazine cu instrumente muzicale pe care italienii le numesc ,, Botega di Liuteria",vis a vis de micuțul restaurant unde am luat masa, la doi pași de piața centrală, într-o atmosferă foarte boemă cu multe tinere și bătrâne bicicliste, îmbrăcate în rochii și cu pălării de soare cu boruri largi, care răspândeau o feminitate anume.

Este o destinație simplă, de luat la pas într-o dimineață de mijloc de săptămână și de respirat aerul medieval al clădirilor și stradelelor, de vizitat magazinele de viori și de suveniruri sau sumedenia de biserici și muzee.

Der Maibaum- simbolurile rurale ale Germaniei

Cu siguranță, ați văzut, în drumurile voastre prin Bavaria, Tirol sau nordul Cehiei,  aceste arătări semiforestiere, din centrul micilor orașe sau sate, de la poalele munților.

Se numește MAIBAUM, și este unul din cele mai iubite simboluri din Germania rurală și nu numai. În traducere înseamnă ,, copacul din luna mai", și este o reminiscență a unui cult agrar precreștin, în care se ridica un copac falnic decojit, cu o coroană așezată în vârf, la care tinerii trebuiau să ajungă cât mai repede.

Simbolurile falice de acest fel și faptul că tinerii băieți din comunitate urcau pe el, făceau parte din ritualurile de fertilitate pe care orice societate le are, adaptate culturii populare din zonă. Unele surse etnografice vorbesc despre un cult vechi închinat zeităților forestiere din regiunile locuite de popoarele germanice.

Azi, în jurul lui Der Maibaum, care a primit în a doua jumătate a Evului Mediu, un caracter creștin, se desfășoară festivitățile orășelului, de obicei între sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, momente care corespund cu renașterea naturii, cu Înălțarea sau cu Rusaliile.

La începuturi, copacul, un molid, brad sau chiar un mesteacăn, era amplasat temporar în piața de lângă Rathaus( Primărie), era decorat cu panglici alb albastre, sau vopsit în aceste culori, care reprezentau în mentalul colectiv culorile primăverii. Înălțimea acestor copaci atingea în mod regulat 20-25 de metri, dar au fost cazuri în care copacul avea și 40 sau chiar 56 de metri.

Între timp, deși sărbătorile se întâmplă în aceleași perioade, s-a renunțat la concursurile de cățărare, pentru a fi prevenite accidentele, și copacul a devenit o piesă permanentă în arhitectura piețelor centrale, fiind decorat cu figurine din metal, care indică principalele activități care dau renumele comunei.

Astfel, veți vedea reprezentari ale păstorilor, muncitorilor forestieri, minerilor, sau ale diferitelor bresle, cum sunt brutarii, măcelarii, grădinarii, croitorii, totul având la bază stâlpii comunității, preotul și biserica, edilul și primăria, învățătorul și școala.

În imaginea din stânga textului, în care apare  spatele subsemnatului, se vede maibaum-ul de pe platoul de la Zugspitze( 2963- Alpii Bavariei), tot în alb-albastru, cu câteva stegulețe pictate, cu activitățile economice sau turistice sau chiar de cercetare, din vârf de munte.

Filmulețele cu acest vârf sunt redate în link-urile de mai jos: primul este cu vârful privit de la 1500 de metri, iar al doilea, chiar la via ferata de la 2963 m.
Filmuleț 1
Filmuleț 2

Un parc nemțesc- o formă de Manifest(are) a rezistenței la subcultură

- Puteți merge să vizitați și parcul de sub munte. Este frumos și amenajat în terase!
Îi spune soției, într-o germană literară, în care se ghicește accentul dialectului bavarez, proprietara pensiunii din Reit im Winkl, unde am tras pentru câteva zile.

Mă întreb, de ce i-o fi spus soției de parcul acesta? Bun, o fi sub munte, ceea ce nu face decât să-i accentueze farmecul, dar până la urmă de ce să recomanzi un parc, într-o stațiune unde își fac veacul mulți turiști germani sau străini, pentru liniște vara sau pentru ski, iarna?

După vreo două zile de zbenguială prin Austria aflată la 3 kilometri la sud  și prin Bavaria  aflată la nord de noi, decidem într-o după amiază, să explorăm și partea asta de orășel cu biserică evanghelică proptită în stâncă.

Parcul este o frumusețe, dar nu mai este nevoie să o spun eu. Se vede!
La intrare, un mic Achtung, ne anunță sec, nemțește, că este frumos să te plimbi în picioarele goale, pentru că dacă te plimbi cu ele pline( sic!), recte- încălțate, s-ar putea ca cei ce respectă această regulă să se murdărească.

Cum adică? Să simți iarba sub picioare, să te interconectezi cu natura primitoare și bine tunsă?
Da, pentru că tu ești important și pentru că tu contezi.
Pentru că parcul ăsta a fost gândit pentru tine, pentru sufletul tău tulburat de muncă și de stres. Culmea, pe banii tăi și în beneficiul direct și nemijlocit al picioarelor tale care aleargă libere printre pietrele din mezozozic, așezate artistic în formă de coadă de Triceratops.

Acestea sunt primele revelații pe care le am la vederea parcului de sub munte. După ce mă descalț lângă lacul cu nuferi mici, trec printr-un mic bazin cu apă, care îmi amintește de cișmelele de la intrarea în geamiile din Dobrogea. Un fel de curățare ritualică, de tot jegul urban adunat în mine un an întreg.

Pun piciorul pe pietrișul fin, care desenează o alee lungă care se oprește în roca dură a prealpilor bavarezi și apoi pe iarba fină, pășind voios către un aranjament care aduce,de departe, cu sanctuarul de Sarmisegetusa Regia. Atât de simplu și atât de puțin, pentru a obține atât de mult.

Apoi îmi amintesc că noi am plătit pentru sejur, în jur de 70 de Euro, pentru taxa de oraș și pentru taxa de curățenie. Așa, ca să merite!
Și mă gândesc că nemții ăștia trăitori în Reit im Winkl, pe care îl găsești cu greu pe o hartă -de hârtie, vă rog?- își plătesc impozitele într-o proporție covârșitoare, iar turiștii,  de asemenea taxele.Pentru că sunt invadatori pentru scurt timp al spațiului paradisiac regulamentar german.

La mine în oraș, jumătate din parcul mare este o evocare a naturii cuiburilor de cioară, un omagiu adus celei mai inteligente păsări de pe pământ, conform cercetătorilor germani. Sau, mă rog, britanici.
Iar un parc care ar fi trebuit să se numească Făgăraș, își amână glorios tăierea de panglică, pentru că lucrările au întârziat, pe motiv de spăgi prea puține. Cine mai știe?

Trist este, că nu îi bănuiesc pe nemți că dau pe afară de cultură și civilizație urbană, de lectură și erudiție, mai mult decât pe alții, dar atunci când promiți, faci, iar când faci, faci cu responsabilitate, pentru că îți pasă și pentru că omul trebuie să simtă că o faci pentru el, pentru bucuria lui și că tu ești în slujba lui.
Asta diferențiază lumile noastre, viziunea asupra administrației, educației și sănătății. Și nu numai.

Pentru asta luptă unii! Pentru ca cei care au ales să reziste la forța civilizatoare prin subcultură, ignoranță și prostie să poată fi măcar conduși de unii cu viziune, care se duc pe stradă să vadă ce trebuie făcut și modificat, nu care își fac poze cu familii de pauperi, și care mimează grija pentru problemele urbei.

Dar străzile nu votează, iarba nu votează  ci se usucă, copiii nici nu plătesc educația și nici nu votează, parcările nu votează, gunoaiele nu pun decât o ștampilă urât mirositoare pe un oraș infect, care moare și care n-a fost în stare să țină cu dinții de un om de mare decență și cultură, precum Anca Sigartău.

Stau pe banca de pe terasa cea mai înaltă, de sub gorunul bine curățat de crengi uscate, și încerc să mă detașez de toate revelațiile astea care întunecă emoția sinceră, trăită la vederea acestui părculeț din fundul sudic al Germaniei.
Pentru scurt timp reușesc.
Dar gândul că societatea din care vin și în care mă chinui să-mi cresc copilul, într-un mod decent și corect, este precum piciorul infectat, supurând, cu elefantiazis al unei femei din mlaștinile Guineii, îmi doboară și ultimile zâmbete.

Știu că ar fi trebuit să fie un articol vesel despre un loc minunat, vizitat de noi. Îmi pare rău că nu este așa. O țară sau un oraș este așa cum este datorită oamenilor de acolo, liderilor care conduc acea societate și viziunii asupra a ceea ce este bine de făcut pentru ca lucrurile să funcționeze.Sunt banalități, știu.
Dar eu vreau acest banal în viața mea de zi cu zi. Vreau să nu mă mai surprindă oameni cu așa-zisă carte care sar de pe scaun la primul acord al lui Vijelie sau Salam și elevi de primă mână care se maimuțăresc pe melodii care își au originea și își extrag seva dintr-o societate și mai nestructurată și mai cangrenată de lenevie și de ticăloșie, decât a noastră.

Mi-aș dori o administrație prietenoasă, deschisă și primării unde incompetența și iresponsabilitatea să nu fie omniprezente sau școli unde băile să fie amenajate și utilate la standarde europene, iar spitalele să fie centre unde grija pentru pacient să primeze.

Dar, din păcate, cei mai mulți dintre votanți au ales atitudinea adoratorului prost și topit în asfaltul turnat pe pile, pe străzi fără canalizare și unde țoapele și țopii fac circ de dimineață și până seara, preocupându-se de propria imagine.

Poate că ne merităm soarta. Țopii și țoapele despre care am vorbit, au o teorie foarte simplă. Poate vă amintiți... Suntem niște guvizi idioți, care pot fi prostiți cu orice râmă bleagă fluturată pe post de SCHIMBARE.
Nu râdeți! Așa sunt guvizii, niște pești vorace, lacomi și care ar face orice pentru un vierme. Asemănarea cu marea masă a votanților este pur și simplu întâmplătoare.

Pescarii, ca și țopii, știu asta foarte bine indiferent câtă școală sau câtă experiență de viață au. Așa că nu vă amăgiți, voi cei ce vă situați chipurile de partea cultă, cool, inteligentă și citită a baricadei. Fac mișto de noi în fiecare zi.
Pur și simplu sunt incompetenți și nu le pasă! De niciun fel!

Acesta  este evul mediu în care trăim, arzând etapele civilizației și prefăcându-ne adaptați la realitățile lumii moderne pe care o urâm dar din care ne dorim să facem parte.

Adio, băncuță! Adio, parc per pedes de sub munte!

Medugorje- locul unde minunea se întâmplă când vrei tu!

Ce este Medugorje? Un loc sfânt, un loc cu o semnificație specială în inima fiecărui credincios, fie el romano- catolic, greco-catolic sau creștin de orice fel. 
Este locul unde în data de 24 iunie 1981, (deci acum 36 de ani și o săptămână) Fecioara Maria s-a arătat celor șase copii de pe dealul pietros și bine împădurit din apropierea localității Medugorje sau Medjugorje, din fosta Iugoslavie de atunci( azi Bosnia -Herțegovina). 

Cei șase copii- Ivanka, Mirjana, Vicka, Ivan, Marija și Jakov, mărturisesc până în ziua de azi, cum Fecioara Maria a ales să transmită lumii, prin ei, mesaje de pace și de credință pline de simplitate și de iubire.

Zece ani mai târziu, Vaticanul primea rapoartele episcopilor catolici iugoslavi și a ordinului iezuiților, care au investigat în amănunt toate situațiile legate de aparițiile foarte dese ale Fecioarei( unii mărturisesc că aceste apariții au loc și acum!) și , în cele din urmă, în 1994, Papa Ioan Paul al II lea declară că acest loc este sfânt. Din acel moment devine un loc de pelerinaj foarte iubit, foarte special, care primește până la 10 milioane de pelerini anual.

Curios este că deși se află în sudul Bosniei( stat de religie musulmană), într-un  teritoriu cu delimitări relative, pentru că zona este lângă o republică semiautonomă numită Srpska, locuită de sârbi de religie ortodoxă, Medjugorje pare o enclavă a Croației vecine de la nord, toate simbolurile, inclusiv limba folosită la slujbe, sunt croate, iar steagurile lor, arhicunoscute, cu pătrățele albe și roșii, împânzesc străduțele pline cu suveniruri.

Spuneam că locul este special, pentru că milioanele de pelerini-creștini sau nu- vin aici cu nădejdea că spiritualitatea acestui loc, încărcătura deosebită a spațiului, poate duce la apariția de minuni.

Minuni de toate felurile, pe care nu trebuie să le trecem la capitolul exagerări ale credinței superficiale, asta pentru că minunea se poate întâmpla atunci, acolo, sau mai târziu, când sufletul tău realizează că este nevoie de un nou început.

Început care să însemne că ai devenit pur și simplu mai bun, mai curat, mai înțelegător și mai deschis. Poate minunea se produce atunci când realizezi că toate lucrurile pentru care ai luptat nu au o valoare mai mare, decât dacă scopul a fost unul nobil,  și anume acela de a fi sau de a deveni mai bun și de a face mai mult bine.

Să nu irosești ce ai, să privești totul ca pe un dar, ca pe o binecuvântare, pentru că fiecare suflare este un cadou, fiecare vorbă bună este o picătură de sfințenie picurată din sufletul tău reînnoit, în sufletul celui ce caută să înțeleagă, sau care  se caută pe sine.

Minunea poate și și fizică, dar asta se întâmplă fără să înțelegem noi de ce. Scopul va fi relevat poate mai târziu sau poate n-ai să afli niciodată de ce Dumnezeu a ales să se întâmple astfel.
De aceea, cred că locurile de pelerinaj, dincolo de exagerări și isterizări, sunt bune pentru indivizii care caută răspunsuri, care chiar își propun ca întâlnirea cu icoana făcătoare de minuni, cu statuia sau cu orice alt element fizic sfânt, să fie un nou început.

Medugorje rămâne un loc cu adevărat deosebit pentru mine, cu biserica apariției cu cele două turnuri piramidale ale sale, cu imensa și strălucitoarea statuie a Fecioarei sau cu grădina uriașă unde se oficiază slujbele în aer liber.

Am un singur regret, deocamdată, că n-am avut nici timpul și nici forța fizică necesară să fac drumul anevoios, dar plin de speranță, până la crucea de pe dealul aparițiilor.
Nu-i nimic, la următorul pelerinaj!