Undeva în
nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov
am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până
aici nimic neobişnuit.
Cimitirul din
Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu
mai lată de o maşina. În dreapta lui se află cimitirul catolic şi evanghelist
al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.
Iată povestea:
Caut şi umblu
de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând
în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou.
Într-un târziu,
după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei
ori pe lângă fabrica de zahăr, ajung în
centrul satului.
Întrebările
mele despre locaţia cimitirului lasă cu
gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au
ce este la ei în bătătură.
Biserica îmi
este un bun punct de reper.
Urc pieptiş cu maşina vreo sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce
stă într-o rână, cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva
ori înainte şi înapoi, şi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi
de pe pietrele funerare sunt în
maghiară şi germană.
Am intrat în
cimitirul catolic.
Ordonat,
aranjat, plin de flori, ca o grădina în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic)
în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania,
încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub forma de totemuri
sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.
-Sunt obiceiuri
vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.
-Uitaţi-vă,
aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot
reformat, maghiar.
-Da, văd bine steagul cu alb, verde si roşu.
Dau sărutmâna, şi plec.
Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii
vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din
nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul
ortodox.
Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu întru printr-o
gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care
îşi îngrijesc catolicii morții şi cum o
fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor?; parcă este o
boală naţională.
După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să
fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant,
nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir,
ceva, ceva o fi. Nu?
Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.
Pe după câteva de tufe groase de pir, festucă şi măceş,
se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lăngă
o cruce. Pe lângă ea,
câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.
Am găsit ce
căutam!
Am găsit
totemul!
Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important.
În total în
cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.
Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce
sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări
mortuare?
Stălpii aceştia,
făcuti dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin
prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal.
Stâlpii solari
aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor.
Evident unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre dar și
unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu solstitiul de vară. Cercul poate reprezenta
sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile
de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului.
Metafora
Soarelui o putem înțelege dacă o asociem
cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a Infinitului.
Unii stâlpi
aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici
de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului
dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care
a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija”
nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.
O legatură
ciudată, intre cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se
explică alătuarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA, și celălalt păgân
STÂLPUL.
Povești,
frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după
descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat.
Este posibil ca
vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial
de buruieni, și să nu mai găsescă nimic.
Nimic din ceea
ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.
O completare de la Ion Musceleanu:
,,In general, problema stalpilor totemici, a
semnificatiei si vechimii lor, e deosebit de dificila. In vremea
comunismului, cercetarea istorica era tributara atat formei de cultura
predominante (proletcultismul si apoi protocronismul) cat si ideologiei
politice. Cred ca pana la daci e cale lunga, mai ales ca in Satu Nou
romanii au fost atestati de-abia in Evul Mediu. Ar mai fi si stalpii de
pridvor, la unele case si biserici de lemn, foarte asemanatori cu cei
funerari.
O alta problema interesanta, pe care ati intalnit-o probabil e cea
a pietrelor de intrare, de obicei asezate in fata portilor sau la
deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate)
fiind trovanti.
Am mai gasit o gravura cu manastirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html
Stiti, daca doriti va pot trimite si alte materiale: de exemplu,
Piatra Teiului este una dintre cele mai importante sculpturi megalitice
din Moldova. Aparent, dvs. nu ati surprins chipurile de pe piatra,
probabil nestiind. la momentul respectiv, ce sa cautati.
O seara buna si inca odata, multumesc. Ionut Muscelean"
