duminică, 26 octombrie 2014

Mănăstirea catolică Sângeorgiu de Mureș (de clauzură)



Pentru ghidul mănăstirilor catolice pe care-l pregătesc, am cerut date de la cât mai multe congregații. Iată ce am primit de la o mănăstire de clauzură, adică o formă de viață religioasă în comun, într-o mănăstire ,,închisă", asta pentru că termenul înseamnă: închidere înăuntru. Intersant...

Mănăstirea Surorilor Carmelitane Desculțe, din Sângeorgiu de Mureş este împlinirea visului episcopilor de Alba Iulia pentru a exista pe teritoriul diecezei o comunitate de călugări/ călugăriţe dăruită rugăciunii către Dumnezeu, realizându-se astfel şi o fortăreaţă de rugăciune pentru preoţimea şi credincioşii diecezei, şi în mod special pentru cei cu vocaţii la preoţie.
Mănăstirea zidită din iniţiativa, grija şi cheltuielile Arhiepiscopiei de Alba Iulia a fost sfinţită de către ÎPS. Arhiepiscop Jakubinyi György în sărbătoarea ecleziastică a patroanei mănăstirii, Sfânta Tereza de Lisieux,  pe 1 octombrie, în anul 2006. Comunitatea surorilor, este formată deocamdată, din patru surori, provenite de pe teritoriul diecezei, membre ale comunităţii fondatoare din Magyarszék din Ungaria.
Esenţa spiritualităţii carmelitane este de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum am moştenit, prin Regula, de la începutul secolului al XIII, dată eremiţilor de pe Muntele Carmel din Ţara Sfântă, urmaşi ai modelului de viaţă al profetului Ilie, „dux et pater”: corifeul şi părintele carmeliţilor. Toate celelalte activităţi sunt orânduite în jurul rugăciunii neîncetate. În liniştea Carmelului îl ascultăm necontenit pe Domnul nostru Isus Cristos, atât în timpul destinat rugăciunii, cât şi în timpul dăruit muncii.
Viaţa noastră de toate zilele se împarte între rugăciune, viaţa comunitară şi muncă. Celebrăm zilnic Sfânta Liturghia Euharistică, Liturghia Orelor (Breviarul) în întregime, şi câte două ore de rugăciune „interioară”: rugăciunea individuală, în singurătatea pustiului, pentru a-l asculta pe ÎNVĂŢĂTOR, sau… pentru a purta lupta noastră spirituală, aşa cum ne-a învăţat Sfânta Terza de Avila, fondatoarea carmelului terezian (adică a Ordinului Carmelitanilor Desculți).
Astfel putem lua parte la misterul morţii şi învierii lui Cristos, oferind fructele vieţii noastre spre binele Bisericii şi al întregii omeniri. Prin starea noastră de viaţă consacrată, exprimată prin trăirea celor trei voturi călugăreşti – castitate, sărăcie, ascultare – mărturisim realitatea iubirii veşnice. Corespunzător carmelului terezian trăim totodată o intensă viaţă comunitară, care se caracterizează printr-o relatie de prietenie între surori. Aceasta se concretizează în recreaţiile zilnice în comun, şi în celebrarea într-o atmosferă de seninătate a sărbătorilor.
Idealul şi modelul vieţii carmelitane este Sfînta Maria Născătoare de Dumnezeu. O cinstim ca Mama şi Patroana Ordinului Carmelitan, sub numele de Sfânta Fecioară de pe Muntele Carmel. O privim ca pe Fecioara înţeleaptă şi smerită, care primeşte, păstrează şi transformă în viaţă Cuvântul lui Dumnezeu, şi se uneşte în bucurie şi suferinţă cu misterul pascal al lui Cristos. Purtăm cu credinţă, speranţă şi recunoştinţă haina ei: scapularul.
Prin munca de zi cu zi, pe lângă câştigarea existentei noastre, urmărim să împărţim strădaniile noastre oamenilor din lume. Avem două ateliere de muncă. Unul de legătorie cărţi, altul pentru a executa lumânări ornamentate, liturgice şi pentru evenimentele bisericeşti şi de familie.
Pentru a putea păstra atmosfera de linişte pentru rugăciune, Constituţiile noastre interzic asumarea  oricărui fel de muncă apostolică. Mai mult, pentru a putea cuceri libertatea sufletului în pustiu, unde, căutând,  putem afla izvorul de apă vie a contemplaţiei în Mire, viaţa noastră se petrece într-un spaţiu despărţit prin clausură papală. Serviciul nostru apostolic este deci, serviciul rugăciunii.

Acces: În centrul comunei Sângeorgiu de Mureş, drumul naţional dintre Târgu Mureş şi Reghin se ramifică în trei. Mănăstirea se găseşte la 3 kilometri, pe drumul comunal spre Tofalău.




Ordin: Ordinul Surorilor Carmelitane Desculțe
Hram: Sfânta Fecioara de pe Muntele Carmel, 16 iulie; Sfânta Tereza de Lisieux, (patroana mănăstirii) la 1 octombrie
Locație: Comuna Sângeorgiu de Mureş, Str. Tofalău Nr. 170, judetul Mureş, 547530.
Mail: kis.szent.terez.karmel@gmail.com
Relicve: o relicvă „ex carne” a Sfintei Tereza de Lisieeux

Comandă Ghidul Mănăstirilor Catolice din România, autor Viorel Irașcu- AICI

vineri, 10 octombrie 2014

Spre peștera Șura Mare, prin apăăăă

Stați liniștiți că n-am ajuns la ea. 
Nu vă pregătiți să admirați ceva forme carstice sau, mă rog, endocarstice, ca să mă dau interesant. 
La ieșirea din satul Ohaba, în marginea estică a depresiunii Hațeg, întreb câțiva localnici, cum ajung la peșteră. 
Găsim podul peste râu și mă opresc la ultimele case. 
Aici, un pârâu vijelios își face loc peste betoanele unui canal, construit ca să nu mai inunde zona. 
Localnici ne spun că putem ajunge prin apă, că peștera este aproape, că are un portal imens și că merită văzută. Asta știam și noi. Și asta până am intrat cu bocancii în apă.
Jale și țipete și un rece care ne cuprinde de la tălpi până în vârful capului.
După canalul betonat, urmează albia pietroasă și învolburată a pârului iute ce iese din peșteră la vreo câteva grade, ca să dea piept cu vajnicii exploratori, doi de 42 de ani și unul mic și curajos de 10 ani.
Înaintâm, cu chiu cu vai, vreo sută de metri și după un perete abrupt cenușiu și rece, și plin de mușchi, soția cedează. Dar nu din cauza mușchilor, ei arătau bine, ea arăta ceva mai înghețată.
Eu îmi doresc să ajung acolo, dar dorința se combină cu gândul parșiv la o cafea caldă cu lapte, dar Iani dorește să înainteze. Este mai ceva ca lupta de la Călugăreni. Nu ne lăsăm și mai înaintăm câțiva zeci de metri, după care, strig la el că nu mai pot.
În vacarmul care anunța gura cea mare a peșterii și ecoul făcut de apa ce venea din sorburile adânci ale sifoanelor, abia m-a auzit. Cu lacrimi în ochi, imi spune că renunță. Apa devenise prea mare, eram uzi până la brâu, camera mea era ridicată la nivelul pieptului, iar bocancii noștri se afundau și mai mult în nisipul fin, strălucitor, cu cristale  de mică.
Ne întoarcem și o recuperăm pe soție de pe un mal, trecem iar prin apa canalului și urcăm pe drum sub privirile unei fetițe blonde care ne dă binețe, într-un mod dezarmant de natural. Așa sunt oamenii aceștia, naturali, frumoși, onești și binevoitori.
Aflăm de la o femeie că dacă am fi întrebat-o pe ea, ne-ar fi dus pe o cărăruie, pe deal, și am fi privit spectacolul peșterii Șura Mare, de sus. Dar era târziu, eram după alt eșec, cu Fundătura Ponorului, și nu mai aveam chef de nimic.
Mă gândeam la  o cafea cu lapte, dar parcă mergea mai bine o bere. Oricum, o experiență. Nu poți ajunge la toate obiectivele pe care ți le propui, te mai mulțumești și cu faptul că ești în altă parte decât acasă sau la calculator.
P.S. BEREA A FOST BUNĂ ȘI RECE CA APA DE LA ȘURA MARE.






duminică, 5 octombrie 2014

Lacul Ighiel sau Iezer din Trascău


Iezerul Ighiel este singurul lac de baraj natural carstic din România. 
Asta înseamnă că, în urma unei alunecări de teren puternice, întâmplată pe un versant alcătuit din calcare jurasice si fliș( roci sedimentare cutate), apele pârâului Ighiel( numit aici Iezer sau Iezăr) au fost barate, îar în spatele valului de alunecare s-a format lacul acesta spectaculos și unic.

Minunea carsto-lacustră a Munților Trascăului,  este situată la altitudinea de 925 metri, are o suprafață de aproximativ 5,5 ha și o adâncime de 8,5-9 metri, fiind încadrată de munți cu altitudini de până la 1300 de metri. A fost declarat rezervație complexă, împreună cu pădurea tampon din jur în anul 1969.

Peisajul te copleșește imediat ce ai dat ultima curbă a drumului forestier ce urcă aici. Vezi prima dată culoarea turcoaz- verde a apei, generată de patul de calcare pe care este așezat, apoi urmărești linia malului, tivită cu păduri de fag, molid și pin. În cele din urmă, cuprinzi și liniștea patriarhală a zonei, într-o emoție puternică pentru care merită să faci orice efort și care, vă asigur, dă dependență. Dependență de frumos și de natură.

Iezerul Ighiel, care apare pe hărți și ca lacul  carstic Ighiu, este situat în zona unui platou calcaros cu numeroase doline, care se cer explorate cu pasul și bățul, numit Ciumerna, un punct de plecare în drumeții spre Peștera Bisericuța( sub vârful Brăieșului), spre valea Găldiței și spre cabana din minunatele chei Întregalde( un articol AICI), asta după vreo trei ore de mers.


Drumul forestier de care pomeneam mai sus, începe în satul Ighiel și are în total 12 kilometri. Este pietruit pe câteva porțiuni, cu multe hârtoape așa că atenție la pragurile mașinii. Nouă ne-a luat vreo 45 de minute să îl parcurgem, dar recomand, iubitorilor de drumeții să-l facă pe jos sau de ce nu, cu bicicleta, dacă vă ține...șaua. Peisajul, pădurea, pârâul cristalin, copacii pe lângă care pare că a trecut Mister Strâmbă- Lemne, ciupercile comestibile și liniștea sunt tot atâtea motive să mergi vreo două ore perpedes.


Iezerul este cel mai întins lac natural din Apuseni, motiv pentru care în anii '70 a fost construită o casă de vânătoare și un debarcader, ce aparțin de regia pădurilor. Tot de aici obțineți și avizul de a pescui păstrăvii mari care, în zilele de vară, urcă până la suprafață. Se vede și în fotografii și în filmuleț.
Până la Ighiel drumul este asfaltat, iar traseul este următorul: Alba Iulia( drumul spre Zlatna)- Șard- Ighiu- Ighiel.
Coordonate GPS: 46/10/50 N 23/29/00 E
Filmulețul de 50'' este încărcat pe youtube- AICI




miercuri, 24 septembrie 2014

Minimundus- Klosterkirche von Arges (Mănăstirea Curtea de Argeș)


Atunci când am vizitat uriașul parc Minimundus(Klagenfurt-Austria), cu machetele monumentelor lumii, la diferite scări, am avut surpriza să găsesc și un monument din România. Ce putea fi altceva decât o mănăstire, frumoasă este adevărat și cu o istorie și o legendă impresionante.

Klosterkirche von Arges  trona în mijlocul parcului, cu turlele sale inconfundabile, atrăgând mai mult sau mai puțin atenția turiștilor, copleșiți de multitudinea de monumente despre care doar citiseră sau pe care le văzuseră la televizor. 

Sunt mulțumit că mănăstirea unde se află regii României, a atras atenția celor de la acest parc, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc ce alt monument reprezentativ, am mai putea avea în următorii ani, în acest parc cu miniaturi.
Poate ciudățenia numită Palatul Parlamentului, dar le-ar lua ani să o realizeze, sau poate Cetatea Sighișoarei, monument UNESCO, singura cetate medievală încă locuită din Europa, sau poate vă gândiți și voi la niște edificii semnificative.
Despre Minimundus într-o altă postare.


duminică, 21 septembrie 2014

Castrul roman Jidava de lângă Câmpulung


Castrele reprezintă un tip special de fortificații inventate de romani. Majoritatea castrelor din România sunt acum sub valuri uriașe de pământ, însă există și castre ale căror ziduri și vestigii arheologice au fost parțial refăcute și explorate în detaliu. Este cazul castrului roman de la Jidava, Sidova sau Jidova, situat pe drumul care leagă Curtea de Argeș de Câmpulung, undeva pe dreapta, urmând indicațiile de pe panourile de prezentare.

Această puternică fortificație antică este considerată cea mai importantă tabără militară, dintre cele ce au existat de-a lungul lui Limes Transalutanus, celebra linie de fortificații pe care romanii au creat-o pe Olt ( denumire latină Alutus), de la Turnu Măgurele până în Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află rămășițele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman).


Având o formă dreptunghiulară și construit cu creneluri de cărămidă, castrul avea în centru mai multe clădiri special construite pentru trupele de arcași orientali staționați aici: magazia de cereale, clădirea ofițerilor, clădirea comandantului (Praetorium) și barăcile soldaților( Hibernacola).


Bine amenajat este muzeul mic, unde sunt mai multe elemente de armament care au aparținut soldaților, hărți cu amplasarea castrului, vase și diferite inscripții în latină. Ce mi s-a părut interesant, este că prezentarea o face un puști de 12-13 ani, care lucrează la săpăturile din curte, ajutându-i pe arheologi. Simpatic, volubil, bun cunoscător al istoriei locului, prezintă detaliile arheologice foarte pătruns de importanța serviciului pe care-l face. Lui i-am plătit cei 5-10 lei, nu mai țin minte, după ce i-a arătat băiețelului meu cum se mânuiește un arc de luptă.


Acest castru a fost funcțional încă din timpul domniei Împăratului Septimiu Sever (sec.II d. Ch.) până în timpul lui Filip Arabul, pe la 249 d. Ch., când aici se aflau câteva sute de arcași din Cohorta I Flavia Commagenorum, aduși din Orientul Apropiat. Ei n-au reușit să mai reziste atacurilor carpilor, care reprezentau un neam de daci de la est de Carpați, moment în care castrul a fost părăsit.


Puteți să vă opriți aici, în drumurile voastre spre sau dinspre munții de la nord. De altfel, regiunea este extrem de bogată în obiective turistice medievale ( Biserica lui Radu Negru de la Câmpulung), religioase ( Mănăstirea Curtea de Argeș sau Nămăiești), monumente militare( Mausoleul de la Mateiaș) ori cetați domnești din munți ( Poienari). Muntenia de sub munte reprezintă o sumă a tuturor frumuseților sudului României . Descoperiți-le!


Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află ruinele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman- detalii AICI).








duminică, 14 septembrie 2014

Veneția la pas- poze și impresii

Întâlnirea cu Veneția, este exact ca întâlnirea cu o vedetă, cu o divă. Întotdeauna arată mai bine  în realitate. Emoția urcă în piept, capul îți vâjâie, iar cuvintele se reduc brusc la niște exclamații. Te pierzi în miasmele parfumului ei, în timp ce ochii vor să cuprindă cât mai mult. 
EȘTI ACOLO...
N-am visat niciodată, dar niciodată, să ajung la Veneția. Am vizitat-o, relativ în fugă, într-o zi caldă de vară și am văzut-o cu ochii celui ce descoperă minunile arhitectonice ale lumii pentru prima dată. Nu sunt mulți cei ce știu Veneția  în amănunt, cum nici eu nu am această pretenție. Din acest motiv am ales să postez cât mai multe fotografii, și să le însoțesc cu mici comentarii și informații despre locurile străbătute de la gară până în San Marco și înapoi.

Aceasta este prima panoramă care te întâmpină la ieșirea din gara imensă a micului oraș(ca populație nu este mai mare ca Romanul). Canal Grande cu miile de bărci și gondole și un dom interesant despre care am aflat că se numește San Simeon Piccolo. Pentru a intra în orașul lagunar propriu -zis, treci un pod monumental numit Scalzi, populat cu sute de magrebieni și africani care vând tot felul de falsuri.



În drum spre Campo San Giacomo dell' Orio, prima piațetă din zona San Polo, ochii fură priveliști de pe canalele unde se odihnesc șalupe și bărcuțe, din balcoanele cu olenadri  și de pe zidurile mâncate de sărurile Adriaticii.
Măștile și ale lor prețuri, reprezintă simbolul carnavalului venețian, care se întâmplă în februarie în fiecare an din 1979, când a fost reintrodus. Pe timpul lui Mussolini, măștile au fost interzise. Găsești și la 5 Euro și la 100, depinde de gusturi și de portofel.
Zona Podului Rialto este tot atât de aglomerată ca și piața San Marco. Pe pod, dacă arunci un ac nu cade pe jos. El face legatura între cartierul San Polo și  sestieri ( cartierele) San Marco, Castello și Cannaregio. Construit în secolul al XVI lea ( 1588) este ultimul dintr-o serie de poduri înălțate începând cu 1172.


Imaginea luată de pe Podul Rialto, arată cât de vie este Veneția, și cum este practic sufocată de turiști. Nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc aici, i-aș urî pe toți nebunii ăștia care invadează străduțele înguste și canalele tot anul, și mai ales vara.
Șocul cel mare îl ai atunci când pășești în piața cea mai aglomerată din lume. O maree continuă de oameni se revarsă în sus și în jos, sufocând cu corpurile și cu aparatele lor monumentele reprezentative ale Veneției. Campanile, Palatul Dogilor, Basilica San Marco, Procuratia și Monetăria.







Campanile domină tot orașul cu ai săi 98,5 metri. A fost construită în 912, și îndeplinea trei roluri: clopotniță pentru basilică, punct de observație pentru port și far pentru corăbiile ce intrau în lagună.
Deși avea o fundație de doar 20 de metri, a rezistat  aproape 1000 de ani, în 1902 prăbușindu-se. A fost construit alt turn, identic, mai ușor, cu fundație mai adâncă, în 1912, inaugurarea având loc la exact 1000 de ani, de sărbătoarea Sfântului Marcu, pe 25 aprilie.
Basilica San Marco a adăpostit mormântul Sfântului Marcu, fiind în același timp și capelă pentru dogii venețieni. În 1094 a fost declarată biserica oficială a celei mai vechi republici din lume. Coada pentru intrare in basilică șerpuiește până la cele două coloane de lângă mal. Orbit de soare și de mulțime, am uitat să fac o fotografie întregului ansamblu al basilicii și Palatului Dogilor. Rușine mie, dar ce-mi rămâne în suflet, nu-mi ia nimeni.

Procuratie flanchează piața pe trei laturi, clădirea uriașă cu arcade adăpostind muzeul orașului, iar pe vremuri birourile administrației venețiene. Parterul este plin de terase, unde savurează cafele cu 10-20 de Euro, turiștii bogați și tinerii îndrăgostiți aflați în luna de miere.
Cele două coloane de la intrarea în port, atrag atenția oricărui turist prin valoarea și misterul lor, ele fiind aduse din estul Mediteranei în 1170. Pe una din ele se află leul Sfântului Marcu iar pe cealaltă Sfântul Teodor, unul dintre sfinții protectori ai orașului, având la picioare o creatură necunoscută, a cărui semnificație nu este cunoscută nici până în ziua de azi.
Pe vremuri, între cele două coloane era locul principal de execuție, așa că localnici îl evită, pentru că aduce ghinion. Pentru tine, ca turist, este cel mai norocos loc din lume. EȘTI ACOLO!
Debarcaderul din dreptul pieței dă peste Canalul San Marco, spre insula unde se află o biserică cunoscută, San Giorgio Maggiore, din al cărei turn poți avea una dintre cele mai cuprinzătoare priveliști asupra Veneției.

Într-o zi caldă și după aglomerația din centru, poți savura o bere la o terasă din numeroasele piețe care te întorc către Stazione Feroviaria Santa Lucia. Chiar dacă o bere mare costă 7 Euro, nu contează. Veneția își ia tributul!
Întâlnirea cu Canal Grande,  și cu ale sale vaporetto, îți dă spre întoarcere sentimentul că ai văzut ceva ce nu există în realitate. Dar gândul unei reveniri, îți dă ghes din ce în ce mai des. Nu poți să spui încă: ,,Vedi Venetia, e poi mori"
Am întâlnit terăsuci ca aceasta peste tot, și în Germania, și în Austria, chiar și în Slovenia, dar cele din Veneția, sunt superbe, sunt minuscule, sunt intime și în plus, ai ocazia să fi servit de picolo români.

Știu că n-am cuprins în itinerariul meu decât o infimă parte din ceea ce înseamnă orașul de 1300 de ani, dar novici ca mine, uimiți să constate cât de complexă este lumea astăzi, se vor mai găsi, iar ce am arătat eu poate unora le va fi de ajuns. Sau poate nu.


Vaporeto pe Bega

Știați că pe Bega, în Timișoara, există un fel de autobuz... fluvial? Canalul a fost curățat, reamenajat, o adevărată oază de răcoare vara. ...