Peștera Sf. Teodora de la Mănăstirea Sihla din codrii de argint ai Neamțului

Într-o interesantă drumeție prin zona Văraticului, din această primăvară capricioasă, am hălăduit într-un week-end prin pădurile  binecuvântate de Cel de Sus, din regiunea de poveste a Neamțului. 
Știam de mănăstirile Sihăstriei și de cea din munte, de la Sihla, dar nu aveam idee de micuța grotă unde s-a nevoit, cum se spune, Sfânta Cuvioasă Teodora din pădurile și munții Neamțului.

M-a impresionat locul ales pentru a se izola în rugăciune, mi-a plăcut mult drumul sălbatic, în serpentine, spre mănăstirea Sihla și m-a cucerit povestea de viață a acestei  călugărițe devenită sfântă prin voia Domnului, trecută în calendar la 20 august 1992, și sărbătorită pe 7 august în fiecare an de atunci.

Povestea vieții sfintei( pe scurt)

S-a călugărit de tânără, la o mănăstire din Vrancea (Vărzărești), iar în urma unor evenimente istorice nefericite, legate de invazia turcilor, a ales să plece în regiunea natală, la Vânătorii Neamțului. Aici, a găsit această peșteră, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții, în rugăciune, în pustnicie, ocrotită fiind de un călugăr bătrân, care o spovedea, o împărtășea și îi aducea cele trebuincioase traiului în izolare.

Odată cu moartea călugărului, nimeni n-a mai știut unde se sihăstrise călugărița, așa că Sf. Teodora a ales să trăiască și mai restrictiv, în post și rugăciune.

Vrăbiile de la mănăstirea Sihla, se spune că îi aduceau frimituri de pâine, ceea ce a atras atenția starețului de acolo, care a trimis doi călugări pe urmele păsărilor.

Așa au (re)descoperit-o pe sfântă în grota ei de la piatra despicată, rugându-se, învăluită într-o lumină ireală, aură dumnezeiască care i-a vrăjit dar și speriat în aceeași măsură.

A cerut un preot, pentru a se putea spovedi și a putea să treacă la Domnul, în liniște și cu sufletul curat. Ceea ce s-a și întamplat, după care a fost înmormântată sub piatra din grotă care i-a servit atâția ani ca altar improvizat de rugăciune.

Foarte mulți ani după aceea, domnitorul Mihail Sturza reface mănăstirea Sihla și descoperă și moaștele sfintei, pe care le pune într-o raclă frumoasă pe care o depune la loc de cinste în biserica nouă.

Această raclă ajunge, în urma unui schimb nefericit de odoare bisericești cu mănăstirea Pecerska, la Kiev, unde este venerată ca o mare sfântă, făcătoare de minuni, sub numele de Sf. Teodora din Carpați( Sveti Teodora Carpatina).

Se spune că este cea mai mare sfântă pe care a oferit-o spațiul de credință creștină a României și că puterea rugăciunilor către cuvioasă este foarte mare, iar că ajutorul sfintei nu întârzie să apară în viața celui ce se roagă la icoana ei.

Atenționări și ponturi

• Se poate urca cu mașina prin pădure, iar la indicatorul din curbă, lăsați mașina și faceți o mică plimbare prin pădure( 5 minute) până la fântâna Sf. Teodora, locul de unde se alimenta cu apă de ploaie și până la grota umedă, rece și îngustă dar plină de căldură creștină, unde a trăit sfânta.
• Atenție(!!!) la mașinile lăsate neasigurate, pentru că prin zonă circulă mult conaționali de-ai noștri care caută!?( sic) lemne  dar și eliberează mașinile de lucrurile lăsate neglijent pe banchetă.
• Vizitați și frumoasa mănăstire de la Sihla, aflată la 5 minute de mers cu mașina de la intersecția cu poteca ce duce la grotă. Ciudat mi s-a părut că nu acceptă la pomelnice persoane care sunt de altă credință plus alte restricții și condiționări aberante. N-am mai întâlnit așa ceva și mă întreb la ce fapte și pilde ale lui Isus se raportează ei - călugării- atunci când pun astfel de afișe la intrarea în biserică?
• Un pont: continuați  pe drumul de pământ de la intersecția cu poteca către grotă, care vă va scoate în spatele mănăstirii Agapia, după vreo 7-8 kilometri încântatori prin pădurea de argint.

Despre ghizii din parcuri naturale, peșteri sau de aiurea

Pe oriunde am umblat, prin țara asta mare și frumoasă, am urmărit, cu un spirit poate mai critic decât al altora, prestația ghizilor  de la diferite obiective turistice de toate felurile. 
Sunt câțiva aleși de soartă, cu vocație, care iți răscolesc sufletul de turist sau de român, așa cum am întâlnit acum mulți ani la Țebea( HD), la Panteonul Moților, o veritabilă doamnă moț, mândră și pasionată de istorie, sau cum era pe vremuri o altă doamnă, la Curtea de Argeș, la Mănăstirea lui Manole, și al cărei expozeu memorialistic despre regalitate, te lăsa cu lacrimi în ochi. 

Am tot respectul și pentru un foarte interesant profesor de istorie, care era ghid la Cetatea Neamțului, înainte de refacerea ei, și care ne zugrăvea lupta plăieșilor de pe ziduri, de parcă vizionam un film 3D.
Tot cu plăcere îmi răsună în minte tonul cald, liniștitor și plin de candoare al măicuțelor de la Voroneț, Humor sau Moldovița, profesioniste, femei cu diplome universitare și cu limbile străine la ele, de ți se umplea inima de bucurie și mândrie, văzând toate neamurile pământului ascultându-le. Nu același lucru se poate spune despre cei ce se ocupă de ariile protejate , de parcurile naturale sau naționale din țară, unde pare că dragostea pentru natură și animale nu ține loc și de competență în materie de ghidaj turistic.
Din păcate, administratorii de astăzi ai diferitelor arii protejate, angajează tot felul de ageamii, cu scoală de ghizi făcută probabil la apelul bocancilor, sau pur și simplu voluntari, elevi sau tineri entuziaști, care fac un bănuț peste vară. Este adevărat nici cu turiștii nu mi-e rușine. Așteptările lor sunt atât de jos, atât de puține, atât de subțiri, pe cât le sunt șlapii doamnelor, pornite pe drumuri de munte, la văzut chietre și suveniruri. Despre calitatea turiștilor români și nu numai, într-o altă postare.

EXEMPLE

 Peștera Dâmbovicioarei

Un loc frumos, dar intoxicat de tarabe cu miere și cătină, dar și de terase sau pensiuni, asta într-o zonă protejată, unde ți se iau bani la intrarea în chei, iar râul este curățat, când și când. Ghizi sunt copii din sat, care s-au jucat cu imaginația, punând nume la toate speleotemele din peștera, de altfel puțin interesantă. N-am nimic cu copii și cu dorința lor curată de a explica, împărtăși cu turiștii experienta vizitării unei peșteri. Eu însă am așteptări mai mari, vreu mai multe informații, mai multă competență.

Peștera Ghețarul Șcărișoara

Aici lucrurile sunt grave, dacă nu chiar catastrofale. Am vizitat peștera de vreo 7 ori, începând de prin 1994, din facultate, când eram în aplicație practică cu colegii mei, și când chicoteam la auzul explicațiilor absolut stupide ale ghidului, plin de el, că dă lecții unor studenți la geografie. Anii au trecut și prosteala acestuia i-a contaminat pe toți cei ce i-au urmat. Anul acesta un tip grăsuț, obosit și plictisit, explica de pe gheață, cu mâinile în buzunare, ce este cu peștera aceasta, cu gheața formată și cu faptul că lumină nu mai este pentru că so bufnit șeva la enstalație. 

Un filmuleț făcut de mine despre formarea acestui ghețar- AICI

O să spuneți că sunt răutăcios, dar unde ți se iau 11 lei, ca să vezi coloane de gheață super spectaculoase, ar trebui să muncească zi lumină și să repare...lumina. A, și era vineri, deci începea week-end-ul, adică, mai stați până luni, că luni este închis. Nici un cuvânt despre cum s-a format( este drept că n-a întrebat nimeni!!!), despre cercetările care se fac, despre procesul de topire evident din ultimii ani( vezi și ghețarul de la Focul Viu). Parcul Natural Apuseni, are ghizi de toată  rușinea. În plus, la așa un obiectiv, nu există nimic scris în engleză, în maghiară( oricum munții ăștia sunt invadați la propriu de turiști unguri, până la urmă sunt ,,munții lor,, adică cei mai aproape de ei, ho, nu săriți!) sau în altă limbă. Erau lângă mine niște turiști polonezi și cehi, care n-au înteles nimic, este drept că aveau ce vedea...

Peștera Muierii

Asta are o istorie interesantă legată de un ghid ciudat, din toate punctele de vedere. Tipul avea un timbru atât de enervant și rostea cuvintele atât de afectat și de pătruns de importanța muncii sale , încât lumea râdea pe înfundate, pe după stalactite. Culmea, când nu era el, locul lui era luat de fiul său. Care, ce credeți? Își copia magisterul la greu, mai puțin vocea care la acel băiat era în formare. Oricum un râs general. Ultima dată era un tip ceva mai normal și mai echilibrat.

Peștera Polovragi

O peșteră lungă și anostă ca o zi de post. Doamna ghid, entuziastă, explică și gesticulează în sala lui Zamolxe, despre pelasgi și tuneluri prin munți, înlocuind prin verb și vervă, spectaculosul carstic pe care nu il vezi în jurul tău. Administratorii și primăria, sunt total inconștienți, pentru că la un an de la moartea mamei unei vedete, căreia i-a căzut o piatră în cap, în cheile Oltețului, în drumul până la peșteră, nu se ocupaseră să pună o plasă pe surplombele acelea. În alte țări, obiectivul era închis și sigilat până la remedierea problemelor, pentru că acolo siguranța turistului este pe primul loc.

Castrul roman Jidava

Aici, la muzeu te întâmpină un puști simpatic, căruia îi dai cât crezi, pentru o serie de explicații, mai mult sau mai puțin detaliate despre unul dintre cele mai importante castre din zona Câmpulung. Mă gândesc că în anii când sunt bani de săpături, s-ar putea ca informațiile să fie oferite de un student la istorie-arheologie, ceva mai competent.

Departe de mine, gândul de a generaliza, am exemple bune, anul acesta de la Meziad sau Poarta lui Ionele, dar nu pot să nu compar cu un monument UNESCO, uriaș și bine adminsitrat cum este Peștera Skocjan din Slovenia sau zona vârfului Zugspitze din sudul Bavariei, unde grija pentru turist , pentru corecta și completa lui informare, te face să te simți într-adevăr important. Asta pentru că educarea turistului, începe și cu felul în care înțelegi să i te adresezi, începe cu felul în care îl tratezi.
.

Cheile Bistriței Vâlcene. Cheile crucilor din pereți- Parcul Buila -Vânturarița

Moise Guran, în micuța lui inovație TV realizată cu o bancă românească, tot o trage că aceste chei ale Bistriței ....Vălcene( mai există Bistrița moldavă, gorjeană și ardeleană) sunt un loc necunoscut, dar magic. 
Clișee ale românilor: ,, Ce țară frumoasă avem, dar nu o cunoaștem, sau nu o promovăm sau păcat că-i locuită" și multe bla, bla-uri, de care sunt sătul. 
Oricine merge vreo sută de kilometri prin România pitorească, este lovit de revelația asta a prezenței unor obiective  turistice unice. Toate  prejudecățile astea vin din necunoaștere, ignoranță sau, pentru cei mai cultivați, din lipsa timpului pentru documentare.


Ei bine, locul ăsta chiar este magic!
Situat la poalele Munților Căpățânii( Grupa Parâng din Carpații Meridionali) locul abundă în monumente naturale și religioase( Mănăstirile Bistrița și Arnota, schiturile Păpușa, Peri și 40 Izvoare)  de excepție.
Cheile Bistriței sunt considerate cele mai înguste, săpate în calcar, din țară, lucru de care mă îndoiesc, au 1,5 km. lungime( după N. Popescu, colecția Munții Noștri, după alții 1,2 ori 1,3 sau doar 1 km,) în zona cea mai îngustă și 4,3 kilometri pănă în zona ,,Între râuri" unde Bistrița confluează cu pârâul Gurghiu.

În punctul  de confluentă altitudinea este de 670 de metri iar la ieșirea din chei este de 550 de metri, astfel vă  puteți da seama de diferența de nivel a văii și de tumultul apelor, mai ales după câteva ploi consistente.

Pe pereții cheilor se găsesc câteva cruci sculptate în calcarul moale al masivului Buila, cruci care au legatură, se pare, cu legenda lui Matei Basarab despre care  se spune s-a ascuns aici, în masivul Arnota, după o luptă cu turcii, promițând că va ridica o mănăstire( n.m. Mănăstirea Arnota, unde este și îngropat) dacă scapă cu viață, cheile apărându-l de cotropitori, astfel că a sculptat cruci pe pereți.
Crucile sunt mai degrabă creații ale monahilor care au slujit la cele două bisericuțe din Peștera Grigorie Decapolitul( Liliecilor) situată în peretele de calcar, la 60 de metri înălține față de baza văii, și despre  care am scris AICI, sau la mănăstirile si schiturile ascunse  din zonă.

În zonă mai sunt câteva mici sectoare de chei spectaculoase, la fel de scurte si străbătute de drumuri forestiere, așa cum este și cel din Cheile Bistriței.
Astfel, vă recomand cheile Costeștilor, Recea și Mânzului, toate mai izolate și mai sălbatice decât cele ale Bistriței, dar mult mai scurte..
O poveste frumoasă se leagă de Podul Reginei Maria, care trecea peste râul vijelios, și care era preferatul reginei în desele sale ieșiri și plimbări prin aceste chei, pe  care le-a iubit atâ de mult..

Din păcate, natura dezlanțuită dar și delăsarea autorităților au lăsat podul în paragină, azi putând fi admirată o parte nesemnificativă a lui, situată într-un colț al cheilor.
Parcul Buila Vânturarița se suprapune peste cele două creste calcaroase ale Munților Căpățânii, fiind considerat cel mai mic dar cel mai bogat în fenomene naturale, parc din țara noastră.

Oltețul vijelios în cheile sale, lângă Polovragi

Am mai scris despre cheile Oltețului. LOCALIZARE, ETIMOLOGIE, PEISAJE, PESTERA- AICI

Cheile Râmeților- Munții Trascău, 2014

Postarea despre chei-AICI

  

Peștera Bolii din Defileul Jiului

by SOFIA FLORI

Despre Peștera Bolii am aflat acum 2 ani când eram in trecere prin Defileul Jiului.  În timp ce se lucra la carosabil si erau multe semafoare, la ieșirea din Petroșani spre Hațeg, pe marginea drumului, am văzut 2 " afișe " care indicau că la aproximativ 500 m de șosea se află o peșteră.  Astfel, am aflat de acest obiectiv. 

Drumul până la intrarea în peșteră este foarte îngust, are loc o mașină, cu mare dificultate  încap două.

Prima dată, în vara lui 2013, nu era amenajată parcare în fața intrării, nu se plătea taxă de vizitare, nu existau porți . Doar scări din beton "proaspăt" și un podeț care cobora în peșteră.

 Am citit, la fața locului, că este administrată de PetroAqua Petroșani. În interior, era bine întreținută, nu existau gunoaie, era parțial luminată. În fine, un loc surprinzător de curat și îngrijit,  fără pază, ghid sau cineva care să te supravegheze. 

Acum (din  2014) s-a amenajat o parcare și s-au făcut câteva modificări: s-a îngrădit pe lângă scările care coboară in peșteră, s-a revopsit/refăcut podul peste pârâu și se plătește taxă de vizitare, într - un loc special amenajat, cu panouri informative (5 lei intrarea, nu se percepe taxă foto !). 

Este una din puținele peșteri din țară, unde se poate observa străpungerea obstacolului calcaros, de către o apă curgatoare.
Se poate parcurge fără dificultate de către orice turist de la intrare și până la ieșire.


Peștera are forma unui tunel și se află la altitudinea de 700 m. Intrarea este impresionantă,  de aproximativ 10 m. (informatii de pe panou)

În interiorul peșterii, tavanul este foarte frumos " sculptat " de curenții de aer (din cauza asta nu există nici stalactite , nici stalagmite ) si se pot observa forme care de care mai ciudate.

Este străbătută de pârâul Jupâneasa pe toată lungimea ei (aproximativ 1 kilometru ). 

În anumite perioade din an , aici au loc concerte. Cândva, s-au filmat și câteva filme.  Peștera are o acustică bună.

Denumirea provine de la familia Bolia care a locuit în zonă. În ambele dați când am vizitat-o,  am gasit-o foarte curata, ingrijita dar cu putini vizitatori.
Din pacate!
Eu imi doresc să ajung la un concert în peșteră (neoficial, am auzit că duminica s-ar organiza astfel de spectacole si doar vara sau intr-o anumita perioada a verii ).

​

Peștera Sf. Grigorie Decapolitul ( Liliecilor) din Cheile Bistriței

Această peșteră  este una specială, este un loc în care natura și omul au conlucrat pentru a oferi, azi, vizitatorului o experiență deosebită, spiritualo- speologică, dacă o pot numi așa.
Peștera Liliecilor de la Mănăstirea Bistrița, Peștera Bistrița sau Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, se află la capătul nordic al satului Bistrița din comuna Costești, județul Vâlcea, lângă celebra Mănăstire Bistrița. 

Pentru că cei mai mulți turiști, aleg doar rugăciunile și pelerinajul la mănăstire, la Schitul Păpușa sau la Mănăstirea Arnota, această peșteră nu se bucură de toată atenția, astfel că și indicatoarele sunt puține și sărace în informații. Se presupune că știi despre asta, și ți se oferă un indicator cu ,, Spre peșteră",  afișându-ți pe ușă un scurt istoric cu schiturile din peșteră, fără alte precizări și indicații. Asociația Kogayon, are un panou la intrarea pe poteca din pădure, din care nu se mai înțelege nimic, pentru că este ars- la propriu- de soare.
Buuuun.
Despre peștera Liliecilor.
Este creată de apele Bistiței vâlcene( mai sunt încă trei: moldavă, năsăudeană-transilvană, gorjeană) în zona pereților abrupți calcaroși din masivul Buila-Vâțnturarița( Munții Căpățânii), la altitudinea de 850 de metri și la 60 de metri de valea vijelioasă a râului cel iute, care a creat aici niște chei spectaculoase. Are o dezvoltare de 250 de metri( după N. Orghidan) și 400 metri ( după Asoc. Kogayon), și două intrări, din care pentru turiști este folosită cea micuță, claustrofobă și îngustă prin care te strecori cale de aproape 30 de metri. Cei mai plinuți, nici să nu urce până acolo, deși nu le-ar face rău, pentru că nu încap în culoarul îngust.
Cealaltă intrare, dă în peretele lateral al văii, pe o mică terasă, unde priveliștea este superbă. Coloniile mari de lilieci care zboară permanent prin jurul nostru, au dat numele peșterii și cantități mari de guano, care au fost evaluate de la prima mențiune documentară( de E. Racoviță) la 10 vagoane. Nu vă speriați, nu mai găsiți depozitele de guano, pentru că peștera este obiectiv turistic și este întreținută.

Despre cele două bisericuțe.
Bisericuța Ovidenia, este construită într-o mică galerie, într-un spațiu absolut imposibil, lângă unul din cele două izvoarele cu apă potabilă, undeva în secolul al XVIII, iar după alte izvoare istorice de către călugării Macarie și Daniel în 1635, refacerea micului schit realizându-se abia în 1916. Naosul dreptunghiular are 3 metri pe 2,20 metri, altarul a fost cioplit în stâncă, iar bolta este de fapt tavanul peșterii. Fresca nu se știe exact când și de cine a fost pictată, păstrându-se o pisanie din 1829 despre refacerea sau reclădirea bisericuței.
Bisericuța Sfinții Arhangheli, este situată lângă intrarea mare, cu terasă din pereții văii și beneficiază de lumină naturală pe o parte, cealaltă rămânând într-o preumbră misterioasă. Nu are turlă, și nici alte elemente arhitectonice deosebite, în afara brâului de cărămidă care a fost creat și pentru decor dar și pentru a susține șarpanta acoperișului. Este alcătuită din două încăperi, biserica propriu -zisă cu naos, pronaos și altar și chilia pustnicului, având de asemenea și doua intrări. În interior a fost pictată prin secolul al XVIII lea, în trei faze succesive, începând din timpul lui Matei Basarab.
Se spune că în 1763 când epidemia de ciumă a cuprins sudul țării, inclusiv Bucureștiul, racla cu moaștele Sf. Grigorie Decapolitul( păstrate azi cu sfințenie în mănăstirea mare) a fost adusă în fața Mitropoliei și în urma rugăciunilor ciuma a început să dispară. Racla cu moaștele a ajuns la Mănăstirea Bistrița de la Constantinopol, acestea fiind cumpărate de la un turc de către Barbu Craiovescu, cu mult aur, prin secolul al XV lea, iar în vremurile de restriște erau ascunse în peștera de sus într-unul din schituri, de unde și numele peșterii.

 Despre Cheile Bistriței și crucile sale, într-o altă postare.

Cheile Râmeților- uimitoarele aventuri ale tatălui și fiului

La mulți ani, Românie frumoasă!
Aici am încercat în ultimii 6 ani, să arătăm locuri frumoase și pitorești din România, să vă facem mândri de țara noastră și să vă demonstrăm că sunt locuri mai puțin comune, unde o familie normală poate ajumge cu un minim de efort. 
Munții Trascăului, sunt acea minune ascunsă a țării noastre, pe care vă invităm să-i vizitați și să-i savurați cu ochii și cu inima. Azi, despre cele mai frumoase chei din Apuseni, Cheile Râmeților.

Vă mai amintiți selfiul făcut cu băiețelul meu și postat aici pe FB? Vă spuneam atunci să aveți răbdare, că voi scrie despre asta. Este vorba despre absolut spectaculoasele chei ale Râmeților, o minune carstică unică, din inima munților Trascăului.
Am parafrazat în titlu o carte scrisă de Jules Verne, pentru că am trecut prin momente interesante, împreună cu munțomanul numit Iani, întrucât doamna noastră, mama noastră, cu tija din picior, a ales să spună pas, și deci să nu facă niciun pas riscant în aceste chei.

Traversarea cheilor presupune un efort de orientare și de cățărare, pentru că sunt multe porțiuni unde nu există cărare amenajată, ci doar un fel de trepte de metal înfipte în peretele de calcar. Sau, dacă este vară și apa mică este de luat în calcul și trecerea prin apa rece, rece a pârâului Mănăstirii.

Noi am făcut combinata alpină, adică și pe perete și prin apă, adică și pe jos dar și pe sus. Traseul este marcat cu cruce albastră, desenată pe pereți și pe pietre, în locuri inaccesibile, în surplombe și pe stâncile din mijlocul apei.

Pornirea entuziastă, este repede oprită de concentrarea de a ne cățăra pe drugii de fier, cu atenția distribuită și la mâini, și la picioare și la adâncimea apei peste pragurile de eroziune, unde sunt ochiuri cristaline care trec de genunchi.

Înaintarea se face greu, dar îngustimea cheilor și zidurile înalte de calcar alb-cenușiu, te copleșesc umplându-te de adrenalină și de bucurie, în același timp.  Ne descoperim repede abilitățile de sprinteni căpriori, pentru că sunt zone unde trebuie să sărim din piatră în piatră, pentru ca apoi să luăm din nou în mână șufa metalică întinsă pe anumite porțiuni pe ziduri.

Ținta noastră era portalul maiestuos, din zona centrală a cheilor, un loc unde apa săpase adânc, dizolvând în mii de ani o parte  dintr-o stâncă uriașă, creând un fel de pod natural. La portal ni s-a înfundat și nouă, la propriu, pentru că nu prea există altă posibilitate să treci pe partea cealaltă decât alegând cele 2-3 grade ale apei, E drept, că există o variantă ceva mai sus, mai accidentată, dar pierzi tot farmecul, chiar dacă acest farmec înseamnă tremurături, urlete și o mare nesimțire, cea a picioarelor.

Cheile continuă încă cel puțin un kilometru, până spre cătunul Sureni, și de aici spre Cabana Râmeți, de lângă localitatea cu același nume, de pe valea Stremțului.
Facem cale întoarsă, uzi până la piele, cu bocancii și adidașii(cu adidași pentru că am constatat, ca niște părinți responsabili, că bocancii copilului au rămas mici?!) grei de apă și de nisip, bucuroși că am pătruns în lumea de basm a lui Sfarmă Piatră, o lume cu peșteri suspendate pe pereții de 300-400 de metri înălțime, cu calcare și conglomerate triasice, dizolvate de apa repede, cu surplombe impresionante, pe zeci de metri.
Bucuros că mi-am dus copilul într-un loc mirific, unde vegetează  floarea de colț, un loc pe care nu-l va uita niciodată, si despre care va povesti mândru că este în România și că acolo a fost cu tatăl lui.

Un filmulet scurt facut de mine-aici-

Spre peștera Șura Mare, prin apăăăă

Stați liniștiți că n-am ajuns la ea. 
Nu vă pregătiți să admirați ceva forme carstice sau, mă rog, endocarstice, ca să mă dau interesant. 
La ieșirea din satul Ohaba, în marginea estică a depresiunii Hațeg, întreb câțiva localnici, cum ajung la peșteră. 
Găsim podul peste râu și mă opresc la ultimele case. 
Aici, un pârâu vijelios își face loc peste betoanele unui canal, construit ca să nu mai inunde zona. 
Localnici ne spun că putem ajunge prin apă, că peștera este aproape, că are un portal imens și că merită văzută. Asta știam și noi. Și asta până am intrat cu bocancii în apă.
Jale și țipete și un rece care ne cuprinde de la tălpi până în vârful capului.
După canalul betonat, urmează albia pietroasă și învolburată a pârului iute ce iese din peșteră la vreo câteva grade, ca să dea piept cu vajnicii exploratori, doi de 42 de ani și unul mic și curajos de 10 ani.

Înaintâm, cu chiu cu vai, vreo sută de metri și după un perete abrupt cenușiu și rece, și plin de mușchi, soția cedează. Dar nu din cauza mușchilor, ei arătau bine, ea arăta ceva mai înghețată.
Eu îmi doresc să ajung acolo, dar dorința se combină cu gândul parșiv la o cafea caldă cu lapte, dar Iani dorește să înainteze. Este mai ceva ca lupta de la Călugăreni. Nu ne lăsăm și mai înaintăm câțiva zeci de metri, după care, strig la el că nu mai pot.

În vacarmul care anunța gura cea mare a peșterii și ecoul făcut de apa ce venea din sorburile adânci ale sifoanelor, abia m-a auzit. Cu lacrimi în ochi, imi spune că renunță. Apa devenise prea mare, eram uzi până la brâu, camera mea era ridicată la nivelul pieptului, iar bocancii noștri se afundau și mai mult în nisipul fin, strălucitor, cu cristale  de mică.

Ne întoarcem și o recuperăm pe soție de pe un mal, trecem iar prin apa canalului și urcăm pe drum sub privirile unei fetițe blonde care ne dă binețe, într-un mod dezarmant de natural. Așa sunt oamenii aceștia, naturali, frumoși, onești și binevoitori.

Aflăm de la o femeie că dacă am fi întrebat-o pe ea, ne-ar fi dus pe o cărăruie, pe deal, și am fi privit spectacolul peșterii Șura Mare, de sus. Dar era târziu, eram după alt eșec, cu Fundătura Ponorului, și nu mai aveam chef de nimic.

Mă gândeam la  o cafea cu lapte, dar parcă mergea mai bine o bere. Oricum, o experiență. Nu poți ajunge la toate obiectivele pe care ți le propui, te mai mulțumești și cu faptul că ești în altă parte decât acasă sau la calculator.
P.S. BEREA A FOST BUNĂ ȘI RECE CA APA DE LA ȘURA MARE.

Cascada și ,,canionul" Tamina

Situată la o altitudine de 1100 de metri pe valea Pietrei Mici în muntii Piatra Mare,  judetul Brasov (vezi Pensiuni Brasov), Cascada Tamina  reprezinta o înșiruire de 5 cascade,  cea mai mare dintre ele avand înaltimea de 10 metri. Formarea ei a fost posibila prin adancirea cu peste 50 de metri a unei mici albii verticale de drenaj instalata pe fisuri in masa calcarelor si datorita prabusirii unei pesteri.
Din punct de vedere al biodiversitatii, arealul cascadei Tamina  este unul deosebit de valoros, deoarece aici se intalnesc numeroase specii si habitate protejate la nivel national si European. Unele dintre cele mai importante sunt cele ale stancilor calcaroase, cheilor, pajistilor alpine, paraielor si izvoarelor de munte.

Stancariile cascadei Tamina sunt printre ultimele refugii ale faunei carpatice, in special pentru pasarile si mamiferele mari. Datorita numarului mare de ursi bruni din zona joasa a cheilor, locului i se mai spune si ursarie. Zona este excelenta pentru iubitorii traseelor de escalada.

Accesul la cascada se poate face din soseaua Timisu de Sus – Brasov  (vezi Pensiuni Timisu de Sus), la aproximativ 1km de Timisu de Sus. Pe partea dreapta a drumului ce duce catre Brasov se observa intr-o curba, o mica parcare si in apropiere bariera drumului forestier ce duce la Tamina.

De la bariera se poate ajunge la cascada fie pe drumul forestier, fie pe traseul marcat cu banda albastra. Durata drumului este de aproximativ o ora. 

Daca alegeti traseul marcat, el va urca prin padure aproape direct catre cascada, el intersectandu-se de cateva ori cu drumul forestier care urca in serpentine.

Traseul este unul deosebit, avand peisaje variate, atat din punct de vedere vizual, cat si din punct de vedere al florei si faunei.

Fundatura Ponorului

Masivul Sureanu adaposteste unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania: Fundatura Ponorului.

Parcul Natural Gradistea Muncelului-Cioclovina este situat in masivul Sureanu si adaposteste unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania: Fundatura Ponorului.  
Teritoriul parcului ocupa partea centrala si sud-vestica a Munţilor Sureanu (vezi Pensiuni Hunedoara, vezi Pensiuni Transalpina, vezi Pensiuni Tara Hategului).


Relieful este caracterizat prin prezenţa versanţilor foarte repezi si a coamelor montane si deluroase. Exista suprafete de intaltime medie netede, acoperite de paduri de conifere si foioase.

Este o zona carstica reprezentata prin doline, cu diametre de la 2-3 m pana la 60 m concentrate in aria Ponorici, unde se afla si cunoscuta depresiune (polie) a Ponoriciului si cea Fundaturii Ponorului si binenteles o multitudine de pesteri, avene, etc. Dintre pesteri, cele mai lungi sunt cele de la Ponorici – Cioclovina (6560 m) si Sura Mare (6183 m). Cele mai multe pesteri sunt active, strabatute de cursuri subterane. Unele sunt cunoscute pentru izvoarele istorice descoperite in ele provenite inca din paleolitic. 

Fundatura Ponorului este o zona joasa, ca un coloseum, strajuita de jur-imprejur de munti inalti. Pe fundul depresiunii serpuieste raul Ponor pana langa stanca in care si intra, pierzandu-se in piatra. Acest loc unde raul intra in piatra, poarta numele de ponor.

Peisajele formate in jurul acestor doline sunt linistite, picturale: capite de fan, stane imprejmuite de garduri de lemn si rauri care se onduleaza in fundul vailor. Sunt locuri care te vor cuceri cu siguranta, chiar daca esti innebunit dupa pereti de stanca abrupti, bolovanisuri si trasee dificile.

Lunca Ponoriciului poarta si numele de Palma lui Dumnezeu, lucru lesne de inteles avand frumusetea de aici, unde se adapostesc si cateva gospodarii de vara ale taranilor ce locuiesc in satele din imprejurimi. Vara, ciobanii isi aduc oile si vacile la pascut in Lunca Ponoriciului. Tot raul Ponorici, mai departe, formeaza in stanca pestera Cioclovina cu Apa dar si alte doua pesteri spectaculoase: Sura Mare si Sura Mica.

Spre Cheile Nerei, în Banatul de munte

Pentru a ajunge în Cheile Nerei trebuie să mergeti pe E70, Timișoara- Pitești- București, pe porțiunea dintre Caransebeş și Băile Herculane ori puteți ajunge la Timișoara, rezervându-vă zboruri prin Blueairweb.com, și închiriind apoi o mașină din capitala Banatului. Dacă veniti cu mașina din nord, adică dinspre Caransebeș, la Plugova faceți dreapta, spre Iablanița, urmați drumul spre Oravița sau Anina(în funcție de indicatoare, veți trece prin Cheile Globului, unele dintre puținele chei ,,săpate " în şisturi cristaline.

Atenție la drum, pentru că aproape de Bozovici(a doua denumire a marii depresiunii intramontane străbătută de Nera, numită de obicei Almăjului) trebuie să faceți spre Dalboşeţ si apoi spre Sopotu Nou. Înainte de intrarea în această ultimă comună faceți dreapta spre podul de peste Sopot, și mergeti pe drum de țară, uneori îngust, alteori mai lat și nu foarte desfundat, până dați de primele case (distanța dintre ele poate fi de câțiva kilometri).

De ce spun asta, pentru că indicatoare nu prea sunt, doar panouri cu cel mai sălbatic parc național din țară Cheile Nerei- Beuşniţa, unde suntem învățati ce să facem și ce nu în acest parc, nici urmă de un minim indicator, chiar rudimentar, din aceasta cauza este bine să întrebați pe la țăranii din zonă. Nu de alta, dar să nu vă vină să plecați din zonă, adică să faceți cale întoarsă cu bilete de avion Timisoara -Bucuresti, de data asta.
Revin și vă spun că ar fi inteligent să lăsați mașinile cu garda mică la sol, undeva la ultima casă (cu mulți câini!?), și să mergeți pe jos vreo 2-3 kilometri, peisajul este super(b), puteți mânca mure pe săturate, drumul este relativ simplu, dar nu plecați în papuci sau sandale.

Prima mare surpriză este liniștea cu care curge Nera, deși te-ai aștepta la un râu vijelios, cel puțin pe portiunea explorată de noi, apa este plină de mreană, clean chiar și ştiucă (probabil pătrunsă din Dunăre, apropo, Nera se varsă în Dunare chiar la intrarea acesteia în țară, lângă Baziaș), stâncile maiestuoase care domină peisajul nu au decât câteva sute de metri altitudine, dar par rupte din Ceahlău sau Rarău.

Următoarea surpriză este Lacul Dracului, în fapt, cred eu, un fel de izbuc( izvor carstic subteran, care poate alimenta un lac, sau în cele mai spectaculoase cazuri izbucnește cu putere din cavitatea calcaroasă) ce alimentează acest lac nemaipomenit de frumos, și de care sincer, nu auzisem.
Pentru a ajunge la el trebuie să treceți prin apa Nerei, așa că atenție la pietre (este situat cam la 20-25 de metri de malul apei) și încă ceva, se poate campa lângă el, noi am găsit 7 corturi acolo!
Acest lac are și o poveste interesantă, de fapt o legendă despre un localnic care-l păcălește pe Aghiuță,  astfel că acesta rămâne pe fundul lacului pe vecie.
În cazul în care micuțul dar complicatul traseu prin partea estică a Cheilor Nerei v-a deșteptat oarecari amintiri montaniarde, aflați că la fel de interesant este și Defileul Dunării dar și vestigiile romane de la Drobeta, unde puțeți ajunge chiar și luându-vă bilete de avion pentru Craiova sau Timișoara, sau de ce nu pentru Sibiu. Asta ca pe traseul auto să faceți și minunea de drum montan, numită Transalpina.

Peștera Urșilor din Cheile Dâmboviței

Pe drumul forestier, sau mă rog pietruit, al văii Dâmboviței care urcă spre Sătic și de acolo mai departe spre Barajul Pecineagu, se află Cheile de Sus, Cheile Plaiului Mare sau ale Dâmboviței.

Cheile sunt săpate în calcare tithonice și jurasice, care aparțin Muntelui Iuga cel ce se prăvale la Podu Dâmboviței în zona Posada,  și care reprezintă ultimele prelungiri ale Masivului Iezer- Păpușa.


La doi kilometri de intrarea în chei, pe peretele drept al văii, găsiți niște scări betonate, abrupte, semn că acolo a fost amenajată o intrare în peșteră. Nimic nu-ți spune ce este acolo, nici urmă de vreun indicator, doar curiozitatea te îndeamnă să urci acele scări. Sus, în peretele calcaros se află un mic portal prin care ieșea apa pârâiașului, care a săpat peștera. Era un afluent al Dâmboviței, care astăzi s-a pierdut prin cotloanele muntelui și nu mai confluează cu râul cel mare.

Peștera este vizitabilă cu lanterne și un minim de echipament, dar frumusețea ei este pierdută, pentru că anii de delăsare și-au pus amprenta asupra ei. Scheletele de Ursus Spaeleus, au fost luate de administratori sau de turiști, iar concrețiunile frumoase care împodobeau pereții și tavanul au dispărut în rucsacii speologilor de ocazie.

Așa că azi, nimic nu mai impresionează la această cavitate numită și Peștera Colțul Surpat, cu o lungime de 370 de metri, altitudine de 850 de metri și cu două galerii fosile.

Povestea descoperirii ei este interesantă. În primăvara anului 1956, săteanul Sintinică Gheorghe, din Podu Dâmboviței, lucra la corhănit de lemne lângă poiana situată sub Vârful Raței. După ce a muncit zi lumină, a coborât în vale să-și rânduiască cei câțiva bușteni de conifere, cărora le dăduse drumul în jos; în vale nici urmă de bușteni, parcă îi înghițise pământul.

Lăsându-se sera, a plecat omul acasă, contrariat și mâhnit de dispariția ciudată a buștenilor. A doua zi, a luat la pas drumul buștenilor, din deal în vale și i-a găsit pe toți pe platforma de la intrarea unei peșteri, a cărei intrare era mascată de vegetație abundentă.
Așa a fost descoperită peștera de Colțul Surpat, constituită -cică- în rezervație științifică sub numele de Peștera Urșilor.

Legenda Nerei sau a Nerganei

.Undeva sub Piatra Goznei, din Munții Semenic, se formează un pârâiaș numit Neargănul, Nera sau alintat, Nergănița.
Nera are parte de o legendă tristă, de o poveste de dragoste spusă de undele ei, în zbaterea prin Munții Aninei  și prin faimoasele și sălbaticele ei chei.

Iată povestea, așa cum a fost ea spusă de Moș Andrei Morariul, lui Dan Pasere, jurnalist la almanahul de turism BTT din 1986:

,, Se zice că de mult de tot, pe atunci când Soarele se întâlnea în fiece zi cu Luna, trăia în pădurile de aici un mândru fecior, falnic și puternic ca bradul.
Vânător iscusit cum altul nu era, el întâlnește o mândrețe de fată cum nu mai văzuse; mult s-a mirat de îndrăzneala fetei de a bate codrul pe acolo pe unde numai fiarele sălbatice erau la ele acasă, dar mai mult s-a speriat când în zilele următoare, reîntâlnind-o își simți inima bătând să-i spargă pieptul; nu trecu multă vreme și pădurea, martora iubirii lor curate, îi găzdui, tăinuindu-le dragostea.
Tatăl fetei, stăpânul acestor locuri, puse iscoade să-i urmărească drumurile prin pădure și aflând despre iubirea dintre voinic și fată, mâniat, trimise iscoade și potere să-l aducă pe flăcău în lanțuri. Vezi bine, singura-i copilă, pețită de boieri mari, sosiți cu alai să-i ceară mâna, îi refuzase, îndrăgind un flăcău fără de stare.
Hain la suflet, stîpânul locurilor cetlui flăcăul după gratii crezând că odată întemnițat, copila va uita iubirea-i curată și-și va alege un mire de neam boieresc. Nici rugămințile fierbinți, nici plânsul, nu-l înduplecară; ferecat în lanțuri flăcăul fu aruncat într-o grotă din inima munților, hruba cu intrarea fiind apoi zidită. Așa că hotărî să o dea unui bei  putred de bogat, dar slut și bătrân. ( de aici, o legendă cu Lacul Ochiul Beiului).
În seara nunții o pală de vânt aduse chemarea flăcăului ferecat în lanțuri; cu lacrimi de jale copila se rugă la Zâna cea Bună s-o ajute. Văzându-i dragostea curată, zâna o transformă într-o șuviță de apă cristalină și puternică, ce începu să se strecoare din piatră în piatră până în inima muntelui.
Așa începu fata să-și caute voinicul ferecat  și-n ajutor să-i vină, sfredelind temnița de piatră. Trecură ani după ani, și Nergănița cu dragoste nestinsă, străpunse muntele până în cele mai tainice ungere, căutându-și iubitul. Când în față i se deschise câmpia largă a Dunării, a înteles că drum de întoarcere nu-i; cu durere în suflet lasă să-i rătăcească unda prin câmpie purtându-și povestea de dragoste. Mărturie peste vremuri au rămas cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc pereții, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Aceasta este povestea adevărată a Nergăniței..."