joi, 29 decembrie 2016

Muntele și Grota Puturosu, zona Bodoc


O incursiune scurtă, de primăvară, în zona muntelui Puturosul, din masivul Bodoc, este prilej de reverii, aduceri aminte și mișcare într-un aer purificat de pădurea de fagi și de mirosul reavăn al pământului ieșit de sub iarnă.

Regiunea din jurul Balvanyosului este recunoscută pentru calitatea apelor minerale de aici, multe dintre ele unice și a aerului extrem de ozonat.
Am mai scris despre apele unice de aici în postarea ASTA.

Chiar dacă uneori izvoarele miros a ,,pucioasă", adică a sulf, ceea ce generează glume cu ouă stricate și nu numai,  trebuie să știți că odată ce vizitezi diversele grote de aici constați că efectele curative ale mofetelor și băilor sunt cu adevărat miraculoase.

Grota cea mai mare situată la un sfert de oră de Grand Hotel Balvanyos, are niște indicatoare curios de ciudate unde se înțelege că mergi către PUȚUL ROȘU și nu către Puturosul, un loc cu cea mai mare concentrație de sulf din Europa foarte indicat în afecțiuni cardiace sau circulatorii.

Băile Csiszar situate puțin mai sus de Pensiunea Cetate, sunt amenajate destul de bine, izolate și relativ necunoscute de 99 % dintre turiști.
Poate că este mai bine așa.
Un aflux mare de turiști de ocazie cu grătarele la ei sau de  pensionari reumatico- romantici, ar aduce cu sine și multe probleme ecologice.

Ori, zona este așa de sălbatică, încât nu-ți dorești decât ca ea să rămână așa. Și nu mă sperie gândul că eu popularizez aceste așa zis secrete, pentru că nu toată lumea mă citește, iar dintre cei ce mă citesc puțini sunt dispuși să exploreze regiunea.

Un moment interesant trăit de mine aici a fost un 1 decembrie, sărbătorit cu sarmale dar și cu gulaș, cu steaguri românești dar și secuiești, într-un ținut de poveste, iar povestea o aveți în postarea ASTA.

Așadar, dacă puteți și doriți, explorați împrejurimile Balvanyoșului, ale comunei Turia și ale întregii depresiuni de la poalele  Munților Bodocului. Mergeți la Băile Timsos, Băile Apor, Tinovul Buffogo, Cetatea Balvanyos, Cimitirul Păsărilor, Grota Puturosul sau Izvoarele și băile Csiszar, cu filmuleț AICI.






joi, 22 decembrie 2016

Sărbătorile de iarnă din Bucovina- deslușiri, poze și filmulețe


Sărbătorile de iarnă din Bucovina, și în general ale românilor, sunt strâns legate de practicile și ritualurile vechilor religii solare cu caracter agrar, din spațiul carpato-pontic.  
Crăciunul era o sărbătoare ce se întâmpla în preajma solstițiului de iarnă când era celebrat un zeu local numit Crăciun, care se pare că se trage din Saturn sau din cel iranian Mithra. 

Iarna, odată cu încheierea unui ciclu de viață, când întunericul era mai prezent, când ziua avea 8 ore de lumină, și Soarele și lumina păreau ,,învinse,,comunitatea rurală apela la ceremonialuri și ritualuri magice, cu credința că natura va învia.
* urșii de la Preutești
Și așa și este, după solstițiu, zilele lumină încep să crească timid la început, dar important este că procesul se inversa.
Nașterea lui Isus a fost suprapusă peste divinități anterioare astfel că se întâlnesc numeroase elemente comune în obiceiurile de iarnă, sărbători care celebrau nașterea rituală a timpului.
Unitățile de măsurat timpul în calendarul popular sunt peronificări mitice, care se nasc, trăiesc,îmbătrânesc, și mor la anumite date calendaristice.
Vârsta acestora începe odată cu Crăciunul, când timpul vechi moare, după care urmează o săptămână de haos. Timpul este oprit în noaptea de Anul Nou, când este întors asemeni acelor ceasului, pentru a renaște noul an.
* căiuții de la Dolheștii Mici
Fondul precreștin al sărbătorilor de iarnă se poate zări și regăsi îm ritualurile magice de la tăierea porcului( jertfă pentru revenirea luminii și a Soarelui), prepararea alimentelor( jupuirea pielii-șoriciul, sângeretele, grăsimea pentru descântece), stingerea și aprinderea luminilor, alungarea spiritelor malefice și ale morților, prin dansuri și jocuri cu măști (Ursul, Malanca, Irozii, Căiuții, Cerbul, Capra, Plugușorul, Nunta).
* intrarea Malancăi
* urătura Malancăi

Răspunsul la întrebarea de ce avem unele dintre cele mai complexe obiceiuri din Europa, rezidă în suprapunearea sărbătorilor precreștine, greco-romane și orientale, peste cele geto-dacice, iar toate acestea peste ritualurile creștine. Timpul sărbătorilor populare, ca timp al practicilor magico-religioase avea ca finalitate pentru omul simplu,curățirea și purificarea spațiului înconjurător și curățirea sufletească impusă de post.

Așadar, sărbătorile de iarnă cuprind un timp lung și mai multe momente cu semnificații spirituale extraordinare pentru români: Moș Nicolae, Șezătorile de iarnă, Ignatul, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza plus un spectacol unic cu marele domnitor Stefan cel Mare, la Putna
Ștefan cel Mare la Putna, de sărbători.





vineri, 9 decembrie 2016

Bisericile de lemn din Ieud- Maramureș, de la ,,deal" și de la ,,șes"


Biserica de lemn din Ieud- Deal, este construită în 1364, pe un tăpșan din mijlocul satului. Distrusă de vreme și de vremuri, pe locul acesteia, în a doua decadă a secolului al XVII, este ridicată actuala biserică.

De o frumusețe discretă, biserica este  din lemn de brad cu două poale, cu ferestre mici așezate pe două rânduri. Aceste armonii arhitecturale au făcut ca această biserică să fie înclusă în patrimoniul mondial UNESCO, în 1999.

În podul acestei biserici s-a găsit ,,Codicele de la Ieud", sau Zbornicul de la Ieud, de către părintele Artemiu Anderco, în 1925(1921 după alte surse).
Este considerată prima scriere românească autentică din ținuturile locuite de urmașii daco-romanilor.
Manuscrisul este scris în anii 1391-1392, de către copiștii de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Acesta a fost dat spre păstrare bibliotecii Academiei Române, fiind singurul exemplar găsit.

Biserica, de rit ortodox, a fost restaurată în 1958, suferă alte restaurări în anii '80, iar în 1999 începe refacerea picturii. Nu este pusă suficient în valoare nici de către autoritățile locale, care nu au amenajat un drum mai acătării, nici de către cele județene, deși este inclusă pe lista selectă UNESCO,  împreună cu alte șapte biserici din această zonă istorică.

Ne punem speranța în proiectul de refacere a tuturor monumentelor de lemn din zona Maramureșului, început de câțiva ani, dar neterminat( cel puțin până la vizita noastră în 2015).

Biserica de lemn  Ieud -Șes, supranumită Catedrala de Lemn, este un monument mult mai vizibil și mai vizitat, și pentru că este mai în centrul satului, mai aproape de traseele asfaltate din turul bisericilor de lemn.
A fost înălțată în 1718, și se presupune că este cea mai mare construcție de lemn din România, de acest fel, iar prin monumentalitatea și armonia proporțiilor, se spune că este cea mai frumoasă dintre minunile de lemn ale Maramureșului.

Acoperișul înalt și abrupt este și el în două poale, ca sora sa de pe deal, iar pictura interioară din 1841, este aproape în întregime ștearsă( după alte surse, nu a fost pictată niciodată).

Se mândrește, însă la interior cu o impresionantă colecție de  icoane pe sticlă, din centre de tradiție, cum este cel de la mănăstirea Nicula, sau din alte părți ale Transilvaniei.
Spre deosebire de biserica din deal, aceasta este de rit greco catolic.




vineri, 18 noiembrie 2016

Verona mea


Verona este genul de oraș de care cu adevărat te îndrăgostești, la prima simțire. Nici n-are cum să fie altfel. Are farmecul acela, vibrant, seducător, curat-inocent dar misterios, al unei domnișoare îmbrăcate în roșu. Îmi amintește de momentul în care mi-am cunoscut soția...

Dar experiența cunoașterii orașului, începe  cu un părculeț de lângă Arena romană, unde trei moșnegi simpatici chibițează pe o bancă, pe marginea posturii destul de indiscrete, abordată de o domnișoară pentru un selfie.

Este evident că vin acolo zi de zi, e un spectactacol gratuit, pe care orașul iubirii eterne, ți-l oferă cu multă pasiune, chiar dacă atâta mai poți. Să stai și să privești frumosul. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc așa...

O fântână aici, o serie de exponate și decoruri pentru o piesă de teatru colo, un mic Colloseum, o inimă de metal în care turiștii se înghesuie să-și facă poze, creionează tandru un tablou în care mii de oameni se simt minunat, se simt împliniți și fericiți. Urmează străzile.

O, da, străzile Veronei sunt un spectacol ambulant, sunt o explozie de vitrine cu haine de firmă și mai ales cu lenjerie de damă( cum altfel!). Străzi cu terase mici, discrete, unde chelneri isteți îți recomandă, o cafea TARE, un cafe coreto con grapa, ca să ai ce povesti acasă.

Piețe aglomerate cu tarabe înșirate ca mărgelele între două statui, sau între două fântâni arteziene, de secol XIX, cu străduțe care pleacă în toate direcțiile, cu produse tradiționale și...mulți magneți. Paste, macaroane și măști, și ziare, și fruncte confiate. O nebunie de dorințe și de simțiri.

Fluviul uman uriaș, nu are  decât o singură țintă. Asta în pofida numeroaselor indicatoare, ce îți arată alte obiective turistice, ale diverselor familii ce au condus orașul, muzee, castele, piețe, statui. Nu, toată lumea merge undeva. Hai că știți. Doar sunteți la Verona.

 La Casa Julietei!

Toată lumea vrea să vadă balconul, casa, micul gang, peretele pe care sunt scrise mesaje scurte de dragoste, micul spațiu interior, pietruit și plin de îndrăgostiți care-și fac selfie-uri.

Pereții gangului, sunt negri și urâți, groși, stratul de vopsea de la markere, miroase urât, iar tinerii se cațără unii pe umerii altora, să ajungă cât mai sus. În acest fel mesajul tău scris, va fi acoperit mai târziu. Dacă aș avea peste doi metri, așa face un bănuț bun aici. Aș scrie pe tavan.

Să zicem că este frumos, dar nu simți nimic. Este prea aglomerat. Ieșirea în strada mare, este ca o gură imensă de aer curat. Privești în sus la arcadele care unesc casele peste stradă și te minunezi de rufele puse la uscat, în modul cel mai natural cu putință.

Dincolo de ziduri, se ițesc turlele bisericilor, construite în toate stilurile și în toate perioadele, iar un turn maiestuos, dreptunghiular, iese în evidență, amintind de campanila de la Veneția. Un alt oraș al iubirii...

Câteva ore furate pentru Verona, n-au cum să ajungă, așa că îți propui ca altă dată să vii si să stai cel puțin două zile, poate mai mult. Să hălăduiești haotic, peste tot, să intre tălpile în caldarâm, să-ți sfârâie gâtlejul după o bere, o Birra Moretti, scumpă ca naiba. Dar să te bucuri că ești acolo și nimic să nu mai conteze. Asta este Verona mea.












duminică, 6 noiembrie 2016

Platoul Padiș, Munții Apuseni- o întâmplare cu căluți

Un platou Padiș așa cum mi-am dorit de mult, accesibil pe asfalt, până în inima sa( poate prea accesibil!) aerisit, plăcut, vibrant, cu extrem de multe obiective turistice naturale, unice, de jur împrejur. 
O poiană Glăvoi, plină de corturi, de montaniarzi, de străini, de iubitori de natură, oameni educați și curați cu  mediul. 
O zonă Padiș( cabana) cu pensiuni nașpa, cu cocioabe, cu construcții urâte și neterminate, cu aspectul unei tabere de refugiați. 

Trist, dar nu acolo nu există nicio viziune legată de cum ar trebui să se dezvolte regiunea, din punct de vedere turistic.

Ciobani,  haos, braconaj, maneleală, turiști de ocazie, antreprenori de ocazie, aglomerație. Noroc cu peisajul, cu apropierea Cetaților Rădesei, a Cetăților Ponorului, a avenelor și peșterilor, a cheilor spectaculoase, a Lumii Pierdute sau vârfurilor și crestelor calcaroase, ca cele din zona Galbenei.

Despre aproape fiecare, la timpul potrivit.

Întâmplarea cu căluți are loc la 2 kilometri de de cabana Padiș, într-o curbă unde se face un drum de piatră spre lacul carstic Vărășoaia și mai departe spre Cetățile Rădesei.
Patru căluți, doi masculi și două femele, fiecare așezat cumva invers față de celălalt, stau nemișcați în mijlocul drumului. Coborâm.

Liniștea pădurilor, a peisajului, și cai aceștia veniți de nicunde, parcă din altă dimensiune, ne pătrunde rapid. Copii sparg  liniștea cu agitația lor, caii sunt impasibili.
Abia când începem să căutăm niște pâine și niște cornuri vreo doi cai, ceva mai tineri și mai flămânzi, se arată interesați. În filmuleț, puteți vedea reacția cailor și reacția noastră.

Am mers, așadar,  la lacul Vărășoaia, o surpriză relativ plăcută și în zona cabanei Padiș,  pe drumul asfaltat care se termină în vârful unei serpentine.  Drum care se cere continuat încă 10 kilometri spre Doda Pilii, pentru ca TransApuseana să fie gata.

La întoarcere, caii sunt tot acolo, nemișcați, incredibili, ireali și foarte, foarte blânzi.
După o tură de hribi, la marginea pădurii, ne întoarcem la mașină.
Ce credeți?
Da, ei sunt tot acolo.
Urmăriți filmulețul AICI.








duminică, 30 octombrie 2016

Lacurile Plitvice din Croația- Reloaded, by rain

O regiune unică, carstică, lacustră, aflată în patrimoniul mondial UNESCO, văzută și simțită a doua oară, de data asta pe ploaie. 
O minune cu sute de cascade, de zeci de metri, cu apă turcoaz, cu mulți pești, nederanjați și nepescuiți de braconieri, extraordinar de bine administrată. 
Croația este o țară pentru care am toată admirația, ce reușește să producă milioane de euro doar din turism. 
Parcurile Naționale Plitvice, din inima Croației sunt un loc ce trebuie vizitat, în orice anotimp. Noi am fost vara, dar am văzut și fotografii de iarnă, de toamnă sau de primăvară, toate de premiat. 
Postarea cu informații despre zonă, cu poze cu soare, cu cazare și mâncare din Croația cea mereu surprinzătoare, AICI. Și un filmuleț cu micuța plimbare pe un lac, parte a traseului-  FILM.









Pe o ploaie continuă la Velki Slap- Cascada cea mare

Despre ancorarea în trecut și România Deșteaptă

Înainte, în alte timpuri, știam că nu știam. Nu aveam cum. Acum avem de unde ne informa, avem posibilitatea să știm, însă ne place în contin...