vineri, 18 noiembrie 2016

Verona mea


Verona este genul de oraș de care cu adevărat te îndrăgostești, la prima simțire. Nici n-are cum să fie altfel. Are farmecul acela, vibrant, seducător, curat-inocent dar misterios, al unei domnișoare îmbrăcate în roșu. Îmi amintește de momentul în care mi-am cunoscut soția...

Dar experiența cunoașterii orașului, începe  cu un părculeț de lângă Arena romană, unde trei moșnegi simpatici chibițează pe o bancă, pe marginea posturii destul de indiscrete, abordată de o domnișoară pentru un selfie.

Este evident că vin acolo zi de zi, e un spectactacol gratuit, pe care orașul iubirii eterne, ți-l oferă cu multă pasiune, chiar dacă atâta mai poți. Să stai și să privești frumosul. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc așa...

O fântână aici, o serie de exponate și decoruri pentru o piesă de teatru colo, un mic Colloseum, o inimă de metal în care turiștii se înghesuie să-și facă poze, creionează tandru un tablou în care mii de oameni se simt minunat, se simt împliniți și fericiți. Urmează străzile.

O, da, străzile Veronei sunt un spectacol ambulant, sunt o explozie de vitrine cu haine de firmă și mai ales cu lenjerie de damă( cum altfel!). Străzi cu terase mici, discrete, unde chelneri isteți îți recomandă, o cafea TARE, un cafe coreto con grapa, ca să ai ce povesti acasă.

Piețe aglomerate cu tarabe înșirate ca mărgelele între două statui, sau între două fântâni arteziene, de secol XIX, cu străduțe care pleacă în toate direcțiile, cu produse tradiționale și...mulți magneți. Paste, macaroane și măști, și ziare, și fruncte confiate. O nebunie de dorințe și de simțiri.

Fluviul uman uriaș, nu are  decât o singură țintă. Asta în pofida numeroaselor indicatoare, ce îți arată alte obiective turistice, ale diverselor familii ce au condus orașul, muzee, castele, piețe, statui. Nu, toată lumea merge undeva. Hai că știți. Doar sunteți la Verona.

 La Casa Julietei!

Toată lumea vrea să vadă balconul, casa, micul gang, peretele pe care sunt scrise mesaje scurte de dragoste, micul spațiu interior, pietruit și plin de îndrăgostiți care-și fac selfie-uri.

Pereții gangului, sunt negri și urâți, groși, stratul de vopsea de la markere, miroase urât, iar tinerii se cațără unii pe umerii altora, să ajungă cât mai sus. În acest fel mesajul tău scris, va fi acoperit mai târziu. Dacă aș avea peste doi metri, așa face un bănuț bun aici. Aș scrie pe tavan.

Să zicem că este frumos, dar nu simți nimic. Este prea aglomerat. Ieșirea în strada mare, este ca o gură imensă de aer curat. Privești în sus la arcadele care unesc casele peste stradă și te minunezi de rufele puse la uscat, în modul cel mai natural cu putință.

Dincolo de ziduri, se ițesc turlele bisericilor, construite în toate stilurile și în toate perioadele, iar un turn maiestuos, dreptunghiular, iese în evidență, amintind de campanila de la Veneția. Un alt oraș al iubirii...

Câteva ore furate pentru Verona, n-au cum să ajungă, așa că îți propui ca altă dată să vii si să stai cel puțin două zile, poate mai mult. Să hălăduiești haotic, peste tot, să intre tălpile în caldarâm, să-ți sfârâie gâtlejul după o bere, o Birra Moretti, scumpă ca naiba. Dar să te bucuri că ești acolo și nimic să nu mai conteze. Asta este Verona mea.












duminică, 6 noiembrie 2016

Platoul Padiș, Munții Apuseni- o întâmplare cu căluți

Un platou Padiș așa cum mi-am dorit de mult, accesibil pe asfalt, până în inima sa( poate prea accesibil!) aerisit, plăcut, vibrant, cu extrem de multe obiective turistice naturale, unice, de jur împrejur. 
O poiană Glăvoi, plină de corturi, de montaniarzi, de străini, de iubitori de natură, oameni educați și curați cu  mediul. 
O zonă Padiș( cabana) cu pensiuni nașpa, cu cocioabe, cu construcții urâte și neterminate, cu aspectul unei tabere de refugiați. 

Trist, dar nu acolo nu există nicio viziune legată de cum ar trebui să se dezvolte regiunea, din punct de vedere turistic.

Ciobani,  haos, braconaj, maneleală, turiști de ocazie, antreprenori de ocazie, aglomerație. Noroc cu peisajul, cu apropierea Cetaților Rădesei, a Cetăților Ponorului, a avenelor și peșterilor, a cheilor spectaculoase, a Lumii Pierdute sau vârfurilor și crestelor calcaroase, ca cele din zona Galbenei.

Despre aproape fiecare, la timpul potrivit.

Întâmplarea cu căluți are loc la 2 kilometri de de cabana Padiș, într-o curbă unde se face un drum de piatră spre lacul carstic Vărășoaia și mai departe spre Cetățile Rădesei.
Patru căluți, doi masculi și două femele, fiecare așezat cumva invers față de celălalt, stau nemișcați în mijlocul drumului. Coborâm.

Liniștea pădurilor, a peisajului, și cai aceștia veniți de nicunde, parcă din altă dimensiune, ne pătrunde rapid. Copii sparg  liniștea cu agitația lor, caii sunt impasibili.
Abia când începem să căutăm niște pâine și niște cornuri vreo doi cai, ceva mai tineri și mai flămânzi, se arată interesați. În filmuleț, puteți vedea reacția cailor și reacția noastră.

Am mers, așadar,  la lacul Vărășoaia, o surpriză relativ plăcută și în zona cabanei Padiș,  pe drumul asfaltat care se termină în vârful unei serpentine.  Drum care se cere continuat încă 10 kilometri spre Doda Pilii, pentru ca TransApuseana să fie gata.

La întoarcere, caii sunt tot acolo, nemișcați, incredibili, ireali și foarte, foarte blânzi.
După o tură de hribi, la marginea pădurii, ne întoarcem la mașină.
Ce credeți?
Da, ei sunt tot acolo.
Urmăriți filmulețul AICI.








Despre ancorarea în trecut și România Deșteaptă

Înainte, în alte timpuri, știam că nu știam. Nu aveam cum. Acum avem de unde ne informa, avem posibilitatea să știm, însă ne place în contin...