Sărbătorile de iarnă din Bucovina- deslușiri, poze și filmulețe

Sărbătorile de iarnă din Bucovina, și în general ale românilor, sunt strâns legate de practicile și ritualurile vechilor religii solare cu caracter agrar, din spațiul carpato-pontic.  
Crăciunul era o sărbătoare ce se întâmpla în preajma solstițiului de iarnă când era celebrat un zeu local numit Crăciun, care se pare că se trage din Saturn sau din cel iranian Mithra. 

Iarna, odată cu încheierea unui ciclu de viață, când întunericul era mai prezent, când ziua avea 8 ore de lumină, și Soarele și lumina păreau ,,învinse,,comunitatea rurală apela la ceremonialuri și ritualuri magice, cu credința că natura va învia.
* urșii de la Preutești
Și așa și este, după solstițiu, zilele lumină încep să crească timid la început, dar important este că procesul se inversa.
Nașterea lui Isus a fost suprapusă peste divinități anterioare astfel că se întâlnesc numeroase elemente comune în obiceiurile de iarnă, sărbători care celebrau nașterea rituală a timpului.
Unitățile de măsurat timpul în calendarul popular sunt peronificări mitice, care se nasc, trăiesc,îmbătrânesc, și mor la anumite date calendaristice.
Vârsta acestora începe odată cu Crăciunul, când timpul vechi moare, după care urmează o săptămână de haos. Timpul este oprit în noaptea de Anul Nou, când este întors asemeni acelor ceasului, pentru a renaște noul an.
* căiuții de la Dolheștii Mici
Fondul precreștin al sărbătorilor de iarnă se poate zări și regăsi îm ritualurile magice de la tăierea porcului( jertfă pentru revenirea luminii și a Soarelui), prepararea alimentelor( jupuirea pielii-șoriciul, sângeretele, grăsimea pentru descântece), stingerea și aprinderea luminilor, alungarea spiritelor malefice și ale morților, prin dansuri și jocuri cu măști (Ursul, Malanca, Irozii, Căiuții, Cerbul, Capra, Plugușorul, Nunta).
* intrarea Malancăi
* urătura Malancăi

Răspunsul la întrebarea de ce avem unele dintre cele mai complexe obiceiuri din Europa, rezidă în suprapunearea sărbătorilor precreștine, greco-romane și orientale, peste cele geto-dacice, iar toate acestea peste ritualurile creștine. Timpul sărbătorilor populare, ca timp al practicilor magico-religioase avea ca finalitate pentru omul simplu,curățirea și purificarea spațiului înconjurător și curățirea sufletească impusă de post.

Așadar, sărbătorile de iarnă cuprind un timp lung și mai multe momente cu semnificații spirituale extraordinare pentru români: Moș Nicolae, Șezătorile de iarnă, Ignatul, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza plus un spectacol unic cu marele domnitor Stefan cel Mare, la Putna
* Ștefan cel Mare la Putna, de sărbători.

Bisericile de lemn din Ieud- Maramureș, de la ,,deal" și de la ,,șes"

Biserica de lemn din Ieud- Deal, este construită în 1364, pe un tăpșan din mijlocul satului. Distrusă de vreme și de vremuri, pe locul acesteia, în a doua decadă a secolului al XVII, este ridicată actuala biserică.

De o frumusețe discretă, biserica este  din lemn de brad cu două poale, cu ferestre mici așezate pe două rânduri. Aceste armonii arhitecturale au făcut ca această biserică să fie înclusă în patrimoniul mondial UNESCO, în 1999.

În podul acestei biserici s-a găsit ,,Codicele de la Ieud", sau Zbornicul de la Ieud, de către părintele Artemiu Anderco, în 1925(1921 după alte surse).
Este considerată prima scriere românească autentică din ținuturile locuite de urmașii daco-romanilor.
Manuscrisul este scris în anii 1391-1392, de către copiștii de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Acesta a fost dat spre păstrare bibliotecii Academiei Române, fiind singurul exemplar găsit.

Biserica, de rit ortodox, a fost restaurată în 1958, suferă alte restaurări în anii '80, iar în 1999 începe refacerea picturii. Nu este pusă suficient în valoare nici de către autoritățile locale, care nu au amenajat un drum mai acătării, nici de către cele județene, deși este inclusă pe lista selectă UNESCO,  împreună cu alte șapte biserici din această zonă istorică.

Ne punem speranța în proiectul de refacere a tuturor monumentelor de lemn din zona Maramureșului, început de câțiva ani, dar neterminat( cel puțin până la vizita noastră în 2015).

Biserica de lemn  Ieud -Șes, supranumită Catedrala de Lemn, este un monument mult mai vizibil și mai vizitat, și pentru că este mai în centrul satului, mai aproape de traseele asfaltate din turul bisericilor de lemn.
A fost înălțată în 1718, și se presupune că este cea mai mare construcție de lemn din România, de acest fel, iar prin monumentalitatea și armonia proporțiilor, se spune că este cea mai frumoasă dintre minunile de lemn ale Maramureșului.

Acoperișul înalt și abrupt este și el în două poale, ca sora sa de pe deal, iar pictura interioară din 1841, este aproape în întregime ștearsă( după alte surse, nu a fost pictată niciodată).

Se mândrește, însă la interior cu o impresionantă colecție de  icoane pe sticlă, din centre de tradiție, cum este cel de la mănăstirea Nicula, sau din alte părți ale Transilvaniei.
Spre deosebire de biserica din deal, aceasta este de rit greco catolic.

Mănăstirea Arnota, una dintre necropolele Basarabilor

Mănăstirea Arnota  este cu mult mai discretă și mai distinsă, aerisită și oarecum atinsă de o notă de noblețe, decât sora sa mai mare din vale, Mănăstirea Bistrița. 

Poziția sa pe un promontoriu stâncos, situat deasupra cheilor Bistiței Vîlcene, îi conferă aerul acela de cuib de vulturi, cu atât mai mult cu cât bisericuța cu două turle, este ,,apărată" de zidurile și chiliile în care viețuiesc măicuțele.

Mi-a plăcut mănăstirea, mi-a plăcut drumul până acolo, chiar dacă prăfuit și înghesuit de câteva utilaje care bântuiau pe la cariera din inima dealului.

Necropola Basarabilor, are o poveste sau mai bine zis o legendă interesantă, legată de hărțuirea și fugărirea prin dealurile subcarpatice a domnitorului muntean, de către o ceată de haidamaci turci( adică de jandarmi).
Matei Vodă s-a ascuns în acest loc,  într-o mlaștină cu răchită, unde turcii i-au pierdut urma, fiind ajutat de un arnăut( soldat de origine albaneză, mercenar), de unde și numele dealului și implicit al mânăstirii.

În semn de multumire că a scăpat de mâna aprigă a Sultanului, Matei Basarab, ridică acestă minunată mănăstire în care se află și mormântul său, sculptat în marmură albă, alături de cel al tatălui său, vel-vornicul Danciu.

Constantin Brâncoveanu, adaugă pridvorul, restaurează pictura și reface catapeteasma, imprimând bisericii stilul, unic, muntenesc arhitectural, care îi poartă numele, aceasta devenind unul dintre cele mai reprezentative monumente de artă medievală  și din țară

Ziua în care s-a salvat domnitorul era de Sf. Arh. Mihail și Gavril, astfel că aceasta a devenit și hramul mănăstirii, atestată oficial în 1636, chiar dacă pe locul respectiv se pare că mai fusese construită o biserică.

Adăugați aici peisajul, pereții de calcar cu cruci sculptate din zona cheilor( imagini si text -AICI), peștera cu două bisericuțe a lui Grigorie Decapolitul( postare AICI), moaștele mai multor sfinți, priveliștea care se deschide asupra depresiunii  Costeștiului, cea cu trovanții, și aveți imaginea completă a unui așezământ unde trebuie să zăboviți și să vă odihniți oasele și sufletul, într-o călătorie plină de experiențe spirituale intense.

Cula Greceanu de la Măldărești, o frumoasă dar dureroasă descoperire

Măldăreștii Vâlcii reprezintă o chintesență a ceea ce spiritul popular și istoria au de oferit urmasilor trăitori în Subcarpații Olteniei de sub munte. 
Îmi plac și mă fascinează clădirile astea de tip culă( turn/ kulă în limba turcă), felul acesta de a gândi defensiva, de a proteja familia boierului, în perioadele tulburi ale evului mediu fanariot, pare rupt din filmele cu pustiurile Iranului sau cu peisajele pietroase ale Bosniei.
Tip de fortificație, întâlnit, de altfel în toată lumea balcanică, cu precădere la sud de Dunăre și în Orient.

Complexul muzeal Măldărești este extrem de accesibil, situat la 3 kilometri de orașul Horezu, unde se află minunata mănăstire în stil brâncovenesc( articol AICI), singura construcție din sudul țării inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asta ca să înțelegeți că zona merită un circuit intens de vară sau de primăvară, sau de ce nu, de toamnă.
Cu mănăstiri( Frăsinei, Dintr-un lemn, Horezu), cule( Duca, Greceanu,Zătreanu, Bujoreanu), chei( Bistriței Vâlcii), peșteri( Sf. Grigorie Decapolitul), stațiuni( Govora, Olănești), saline( Ocnele Mari) și peisaje rurale de toată isprava.

Cula Greceanu- ca si Cula Duca, despre care am scris AICI- este o clădire simbol pentru zona etno folclorică a regiunii deluroase de sub Munții Căpățînii, și aflu cu dureroasă surprindere că onor consiliul județean( cu litere mici, că așa merită) Vâlcea nu a mai plătit chirie proprietarului pentru clădire, așa că ea este la/de vânzare!
Trist, dar adevărat. Nici nu poate fi vorba să o cumpere, nu-i așa? Nu iese parandărătul celor din ștăbimea politică a consiliului.

Dacă vă amintiți ultimele și intensele secvențe din Aferimul lui Radu Jude, ele au fost filmate în praful și sub copacul falnic din poza  primă a acestui articol. Bine, și Trandafirul galben  și Drumul oaselor și Iancu Jianu, au fost filmate parțial, tot aici. Un loc mirific, o locație excelentă, o minune de grădină și de construcție, de o frumusețe sobră, dar atrăgătoare, respingătoare prin finisajele mai neaoșe și în același timp misterioasă și impunătoare.

Ridicată, se pare, pe la începutul secolului al XVI lea, de jupân Măldărescu, cula a intrat în familia pictoriței Olga Greceanu , abia prin secolul XX. În perioada comunistă a fost restaurată și consolidată, iar în anii 2000 a fost restituită urmașilor familiei Greceanu. Aceștia au făcut o înțelegere cu autoritățile, prin 2008, înțelegere care a căzut, așa cum am arătat mai sus.
Cula Duca din apropiere, întregește ansamblul arhitectural al culelor din Oltenia înaltă, cele mai vizitate și mai interesante din județ. 

Să sperăm că statutul culei Greceanu, va fi acela de construcție unică, de importanță publică, națională, și nu conac de boieri de viță capitalistă. Ar fi o pierdere pentru cultura națională, ar fi încă un exemplu că ne pricepem, al naibii de bine să dăm cu piciorul istoriei.

Bisericuța frumoasă din sat

Trovanți fotografiați într-o curte din sat

Biserica de lemn din Desești. Maramureș. Monument UNESCO.

Bisericuța de lemn din Desești, este o minunație arhitectonică tipică pentru cultura populară religioasă din zona depresiunii Maramureșului. Din circuitul bisericilor de lemn din zonă, monumente UNESCO, aceasta a fost singura pe care am găsit-o deschisă, drept pentru care am făcut câteva poze la picturile naive din interior. 

Am fost lăsat să le fac, de un băiat din sat care își realiza ,,regulamentar" serviciul de ghid, așa cum stabiliseră cu preotul paroh, pe perioada verii. Mi-a plăcut foarte mult acest tip de implicare comunitară, așa că i-am lăsat vreo 10 lei, deși nu-mi ceruse nimic pentru vizitarea si fotografierea lăcașului de cult.

Biserica din Desești este situată pe un deal micuț, pe partea dreaptă a drumului care leagă Giuleștiul de satlul Mara din aceeași comună. Drumul național DN 18 merge peste pasul Gutâi, spre Baia Sprie și Baia Mare, drum recent reabilitat, și din care pornesc traseele spre Creasta Cocoșului, despre care am scris AICI.

 Biserica, cu hramul Cuvioasei Paraschiva, este rezultatul implicării obștei de credincioși a satului, la 1770, și păstrează într-o proporție covârșitoare aspectul originar. Sistemul de bârne care se întretaie la capete, planul dreptunghiular și turla cu camera clopotelor în consolă, sunt ,,mărci" recunoscute ale bisericilor din această regiune istorică, unicE în lume, lucru confirmat și de includerea acestora în patrimoniul mondial.

Picturile au fost realizate de Radu Munteanu Zugravul și de meșterul Gheorghe, între 1778-1780, și reprezintă tipul de picturi rusticizate postbizantine, între care se detașează Judecata de Apoi, unde sunt reprezentați ,,dușmanii" din acea perioadă, turcii, tătarii și nemții.

Bisericile din Maramureș sunt incluse într-un program de reabilitare și de refacere a infrastructurii turistice, care includ, puncte de informare turistică, parcări moderne, scări de acces, garduri, panouri de informare, etc. Este posibil ca anul acesta , dacă vizitați zona să aveți surprize plăcute, din acest punct de vedere.

Biserici de lemn, monumente UNESCO.
*Biserica din Budești -Josani
*Biserica din Poienile Izei
*Biserica din Bârsana

Biserica de lemn din Budești-Josani, Maramureș. Monument UNESCO

Pe drumurile de munte din Maramureșul istoric, undeva la poalele Gutâiului, se află comuna Budești. O minunăție maramureșeană, situată în umbra Crestei Cocoșului, urmă de crater neogen, aflată pe drumul spre Cavnic, în pasul Neteda(1039 metri altitudine), pe DJ 109F. O listă cu toate bisericile de lemn din Maramureș- AICI.
Biserica este cunoscută și recunoscută-ușor- pentru cele patru turnulețe de colț, de pe turnul clopotniță, singura biserică maramureșeană anterioară secolului al XIX lea, care a preluat acest detaliu arhitectonic din zona Țării Lăpușului.

Un alt motiv pentru care este recunoscută între celelalte bisericuțe UNESCO, din Maramureșul istoric, este legat de  păstrarea cu sfințenie a unei părți din cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul, pentru care și de care, locuitorii plaiurilor maramureșene în general și mai ales budeștenii, sunt foarte mândrii.

Biserica din lemn de stejar a fost ctitorită în 1643 de localnici, aici, pe valea relativ îngustă a Cosăului, păstrând, cu mici excepții, aspectul originar până în ziua de azi.

Este pictată în interior în anul 1762 de zugravul Alexandru Ponehalski, care a pictat pronaosul, naosul, tâmpla și icoanele, iar mai târziu în 1832 absida altarului a fost pictată de zugravul Ioan Opriș.
Nu este chiar o ,,bisericuță" cum am scris mai sus sau cum este cea de la Bârsana, pentru că are dimensiuni destul de mari pentru o construcție de lemn, având 18 metri lungime și 8 metri lățime, cu un pronaos tăvănit și un naos cu boltă și un altar poligonal.

În interior, icoanele cu fonduri geometrice sunt aurite,  încă din secolul al XVII lea, remarcându-se tabloul cu scena ,, Judecății de Apoi",  dar și icoane de lemn din secolul al XVI lea. Tot în interior se mai păstrează câteva cărți de cult vechi și un manuscris din 1684 dar și icoane pe sticlă  datate ante 1700.
Hramul bisericii este Sfântul Nicolae, iar zona în care este construită, în mijlocul cimitirului din sat, este minunată, chiar dacă amenajarea zonei lasă de dorit. Există un proiect de amenajare a bisercilor de lemn din patrimoniul mondial, pe care l-am văzut inițiat la Desești, așa că Budeștiul își așteaptă rândul. Poate anul acesta...

CITEȘTE ȘI DESPRE ALTE BISERICI DE LEMN MONUMENT UNESCO
- POIENILE IZEI
- BÂRSANA

Cula Duca din Măldăreștii Vâlcii

Toată zona de nord a Munteniei dintre Olt si Dunăre, așa numita ,,Oltenie de sub munte" , este presărată cu zeci de construcții ciudate care au aparținut marilor boieri din trecut. 
Este vorba despre CULE,  în fapt mici conace boierești fortificate, cu numele KULE =  TURN, venind de la cei care cotropeau neîncetat Muntenia, adică de la turci. 
Originea acestor case cu etaj se pierde departe în pustietățile Orientului, în deșerturile Afganistanului și Iranului sau în zidirile mediteraneene, și au scop de apărare în calea bandelor armate, începând să fie construite cu 1650 când autoritatea centrală muntenească nu mai putea asigura boierilor siguranța. 

Aceste bande armate turcești terorizau, la sfârșitul secolului al XVIII lea, zona de la nord de Dunăre, având baza de plecare în cazarmele din Bulgaria de azi, ce aparțineau pe atunci Imperiului Otoman.
Casele au toate forma unui turn și reprezintă un melanj curios între arhitectura civilă, cea militară și cea țărănească, cu ziduri groase, cu mici creneluri, cu unul sau două etaje și cu o scară interioară, ce dă la etaj într-o logie spațioasă. La exterior logia se deschide prin arcade în formă de toartă de  coș care se sprijină pe coloane scurte, și care conferă un farmec aparte culelor.

Cula Duca, a fost construită pe la 1812( după alte surse 1818) de un membru al familiei Măldărescu, după care, la mai bine  de un secol, este vândută politicianului liberal I. G. Duca, prim-minstru pentru o scurtă perioadă la sfîrșitul anului 1933, când este asasinat pe peronul gării din Sinaia de către nicadori(legionari), simpatizanți ai Gărzii de Fier.
Politicianul liberal, a fost asasinat pentru că se împotrivea cu cerbicie candidaturii Gărzii de Fier la alegerile care urmau ăn România.
Trist este că Regele Carol al II lea, de la care plecase din audiență, înaninte să fie ucis, știa că urmează un atentat la viața primului ministru???

Cula este formată din parter unde se află comuna beciului, o încăpere mare cu grinzi uriașe care indică anvergura deosebită a construcției, etajul I cu trei camere și etajul II unde se află două odăi. Acestea se vizitează cu ghid specializat și foarte dedicat și atent să nu depășești linile și sforile întinse prin casă. Asta  pentru câțiva lei, oricum nesemnificativ, pentru porția de istorie arhitecturală și clasică pe care ți-o iei în această minunată regiune din țara noastră.

Peste ,,drum" de grădina frumoasă, în 1912 politicianul ridică o căsuță modestă de vacanță, care a devenit azi casă memorială, unde poți încă simți mirosul trebilor politice sau foșnetul fracurilor vechilor boieri de stat, care puneau la cale marile lovituri politice liberale din zbuciumatul ev interbelic.
Dacă vorbiți cu administratorii Complexului Muzeal Măldărești, în această căsuță, undeva în lateral, se află amenajate cămăruțe unde  puteți să vă cazați.
Lunea este închis, după cum bănuiți, iar în restul săptămânii puteți să vizitați cula Duca  si cula Greceanu între orele 10 și 18.

Puteți lega vizionarea acestor cule, de vizitarea muzeului trovanților de la Costești și de mănăstirile din zonă, Horezu- monument UNESCO( singurul din sudul țării inclus în acest patrimoniu) sau frumoasa Mănăstire dintr-un Lemn.

Cheile Bistriței Vâlcene. Cheile crucilor din pereți- Parcul Buila -Vânturarița

Moise Guran, în micuța lui inovație TV realizată cu o bancă românească, tot o trage că aceste chei ale Bistriței ....Vălcene( mai există Bistrița moldavă, gorjeană și ardeleană) sunt un loc necunoscut, dar magic. 
Clișee ale românilor: ,, Ce țară frumoasă avem, dar nu o cunoaștem, sau nu o promovăm sau păcat că-i locuită" și multe bla, bla-uri, de care sunt sătul. 
Oricine merge vreo sută de kilometri prin România pitorească, este lovit de revelația asta a prezenței unor obiective  turistice unice. Toate  prejudecățile astea vin din necunoaștere, ignoranță sau, pentru cei mai cultivați, din lipsa timpului pentru documentare.


Ei bine, locul ăsta chiar este magic!
Situat la poalele Munților Căpățânii( Grupa Parâng din Carpații Meridionali) locul abundă în monumente naturale și religioase( Mănăstirile Bistrița și Arnota, schiturile Păpușa, Peri și 40 Izvoare)  de excepție.
Cheile Bistriței sunt considerate cele mai înguste, săpate în calcar, din țară, lucru de care mă îndoiesc, au 1,5 km. lungime( după N. Popescu, colecția Munții Noștri, după alții 1,2 ori 1,3 sau doar 1 km,) în zona cea mai îngustă și 4,3 kilometri pănă în zona ,,Între râuri" unde Bistrița confluează cu pârâul Gurghiu.

În punctul  de confluentă altitudinea este de 670 de metri iar la ieșirea din chei este de 550 de metri, astfel vă  puteți da seama de diferența de nivel a văii și de tumultul apelor, mai ales după câteva ploi consistente.

Pe pereții cheilor se găsesc câteva cruci sculptate în calcarul moale al masivului Buila, cruci care au legatură, se pare, cu legenda lui Matei Basarab despre care  se spune s-a ascuns aici, în masivul Arnota, după o luptă cu turcii, promițând că va ridica o mănăstire( n.m. Mănăstirea Arnota, unde este și îngropat) dacă scapă cu viață, cheile apărându-l de cotropitori, astfel că a sculptat cruci pe pereți.
Crucile sunt mai degrabă creații ale monahilor care au slujit la cele două bisericuțe din Peștera Grigorie Decapolitul( Liliecilor) situată în peretele de calcar, la 60 de metri înălține față de baza văii, și despre  care am scris AICI, sau la mănăstirile si schiturile ascunse  din zonă.

În zonă mai sunt câteva mici sectoare de chei spectaculoase, la fel de scurte si străbătute de drumuri forestiere, așa cum este și cel din Cheile Bistriței.
Astfel, vă recomand cheile Costeștilor, Recea și Mânzului, toate mai izolate și mai sălbatice decât cele ale Bistriței, dar mult mai scurte..
O poveste frumoasă se leagă de Podul Reginei Maria, care trecea peste râul vijelios, și care era preferatul reginei în desele sale ieșiri și plimbări prin aceste chei, pe  care le-a iubit atâ de mult..

Din păcate, natura dezlanțuită dar și delăsarea autorităților au lăsat podul în paragină, azi putând fi admirată o parte nesemnificativă a lui, situată într-un colț al cheilor.
Parcul Buila Vânturarița se suprapune peste cele două creste calcaroase ale Munților Căpățânii, fiind considerat cel mai mic dar cel mai bogat în fenomene naturale, parc din țara noastră.

Cea mai înaltă biserică din lume- Săpânța-Peri, Maramureș

Mulți dintre cei ce ajung în Maramureșul istoric, merg negreșit la Săpânța, să admire crucile pictate de Stan Pătraș și ucenicii lui din Cimitirul Vesel, dar foarte puțini se interesează de alte obiective turistice din comună. 
Unul dintre acestea este biserica mănăstirii Săpânța- Peri, considerată cea mai înaltă biserică de lemn din lume, întregul ansamblu( biserica în sine) având 78 de metri, din care turla are nu mai puțin de 54 de metri. 

Urmăriți indicatoarele din comună, care vă vor duce către un drumeag asfaltat, îngust și pitoresc, la capătul căruia se află parcul dendrologic Livada, dominat de pini, molizi si fagi falnici, și în mijlocul căruia se află mănăstirea Săpânța -Peri.

Mănăstirea și construcțiile sunt relativ noi, temelia punându-se în 1997, altarul este amenajat la subsol -sus încă se lucrează-  corpul unde sunt chiliile este gata, însă sentimentul pe care ți-l oferă ansamblul mănăstiresc în totalitatea lui este acela de... neterminat.
Bineînțeles că liniștea  și armonia peisajului, te transpun în starea specifică oricărui credincios care calcă în curtea unei mănăstiri, dar privind strict la clădiri asta am simțit.

Istoria mănăstirii se scrie din timpul lui Dragoș Vodă prin secolul al XIII lea , care avea în ,,pază'' o mică mănăstire de maici în localitatea Peri, aflată azi pe teritoriul Ucrainei. Aceasta a rezistat până în secolul al XVIII lea, când  a fost distrusă. Noua ctitorie a fost ridicată în amintirea vechii sihăstrii cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, în parcul care aparține parohiei Săpânța, din acest motiv se numește Săpânța -Peri.
Nu ratați vizitarea acestei minunate construcții, iar ca recomandare, căutați-l pe singurul meșter care mai sculptează și pictează cruci în comună.

Bisericuța din Bârsana- monument UNESCO, uitat și confundat

Monument din patrimoniul mondial UNESCO, situat în satul Bârsana, comuna Bârsana, județul Maramureș, cu hramul Intrarea  Maicii Domnului în biserică, monument istoric, cod 904.
Acestea sunt coordonatele tehnice ale acestui monument uitat pe un vârf de deal din inima Marmureșului istoric, confundat adesea de turiștii de ocazie cu mănăstirea Bârsana, cea situată la intrarea în comună, dinspre Vișeu.

Mănăstirea este ctitorită prin 1991, după planurile unui arhitect inspirat, din acest motiv este extrem de vizitată și de cunoscută, rămânând singurul obiectiv turistic vizitat din comună.

Durerea mea este legată de intrarea în anonimat a bisericuței UNESCO, asta și pentru că nu există indicatoare și deci nici interes să fie promovată, chiar dacă de ea se ocupă fiica preotului paroh, care este și plătită pentru funcția de ghid al monumentului.
Când am ajuns acolo, în mijlocul unei săptămâni de vară, ne-am nimerit cu un turist polonez ce făcea un tur al Maramureșului, cu autostopul, și care era extrem de revoltat că nu este deschis la or 9.30, un obiectiv pentru care el venea de 1000 de kilometri.

L-am ajutat, mai în grabă, am mers la fiica preotului, am luat-o de acasă și am dus-o la bisericuță dar n-am mai intrat, din acest motiv și pozele sunt puține.
Dar durerea rămâne, mai ales că la biserică se ajunge pe un drum îngust cât o potecă care se face la dreapta din drumul național, extrem de strâns, în 90 de grade. Mai este o intrare, mai largă din drumul mare, care te duce la casa unor oameni, iar ca să ajungi la scări trebuie să treci prin mica lor curte, betonată și aranjată, iar oamenii sunt foarte amabili.
Bisericuța  are o poveste interesantă, fiind ridicată pe la 1720, în valea Izei, ca biserică de mănăstire, fiind mutată apoi din motive necunoscute, pe delușorul din mijlocul satului, pe la 1800. Începând cu 1806 pictorul sau zugravul-pentru conformitate- Toader Hodor din Vișeul de Mijloc, se ocupă de pictarea bisericii, introducând pentru prima dată reprezentări baroce și rococo, străine de tradiția postbizantină. El pictează în naos și pronaos scene din Geneză, din Judecata de Apoi și din Patimile lui Iisus.
Biserica este construită din bârne asamblate în sistem blockbau, are plan dreptunghiular iar la interior este de remarcat bolta de secțiune poligonală, pe console. Acoperișul are streașină dublă, deasupra pronaosului aflându-se turnul cloptniță, cu camera clopotelor în consolă și cu acoperiș înalt, piramidal.

Primul ghid turistic al Dunării românești

Autorul acestui ghid unic pentru istoria turismului românesc, este colonelul (maior în acea perioadă ) D. Papazoglu, care pe la 1863 face o selecție a tuturor obiectivelor turistice care se întindeau pe atunci de la ,, Severin a la Mer Noire''( de la Drobeta Turnu Severin pînă la Marea Neagră),  așa cum se spune și în titlul bilingv al ediției princeps, scoase la Tipografia Statului Sf. Sava și Nifon.

Descrierea începe cu marea insulă Ostrovu Mare, marele ostrov care urmează orașului Drobeta, acoperită în acele vremuri cu păduri de stejar și mult vânat. Urmează cetatea turcească a Vidinului, pe malul drept, apoi se face o scurtă descriere a orașului Tierna sau Dierna( Orșova) și a ostrovului Corbu  dar și a podului lui Traian de la Drobeta, construit de celebrul arhitect al Antichității, Apolodor din Damasc.

Mai în aval, spre vărsarea Jiului și Oltului în marele fluviu european, se amintește despre porturile Calafat- Celei și Turnu, devenit mai târziu și Măgurele, apoi ajunge la Giugiu, important port de debarcare pentru străinii care doresc să viziteze capitala.

Descrierea continuă cu zona Călărași și cu zona bălților Dunării care separă Dobrogea de ,,continent'' făcându-se referire la micuțul târg rămas la gura Ialomiței, numit Târgul de Floci, în amintirea transhumanței realizată de ciobanii trasilvaneni, în zona Vadu Oii.

 

După o scurtă referire la Hârșova( anticul Carsium), autorul vorbește despre Brăila, ca despre un port frumos, plin de hambare cu grâne de toate felurile și despre importanța lui ca poartă de export a Tării Românești. Zona de vărsare a Siretului este considerată foarte importantă, pentru că pe aici coboară toată cheresteaua din Moldova, spre Galați, un mare port unde se îmbarcă călătorii de două  ori pe săptămână, pentru Constantinopol!!!

Deci, existau curse regulate între marele porto-franco dunărean și capitala imperială de la Bosfor, ceea ce atestă împortanța Galațiului ca port comercial și pentru călători. Colonelul Papazoglu, amintește de cursul fluviului prin deltă și prin bălțile acesteia, până la vărsarea în Mer Noire, prin cele trei brațe.

Foarte interesantă se dovedește descrierea drumului până la București cu ,,delijanul'' adică cu diligența dar și a orașului lui Bucur în sine, cu hotelurile sale de atunci,  Fieschi, Concordia sau Patria. Se amintește despre balta Cișmigiului( azi, lacul și parcul cu același nume), șoseaua Kiseleff, morile de măcinat grâu și porumb, bazinele și cișmelele de pe malul Dâmboviței, ca și despre clopotul cel mare din curtea Mitropoliei, turnat de ruși din fierul tunurilor turcești la 1828. La final, autorul își exprimă dorința ca cititorul  să vadă, Turnul cel Vechi al Colței, care însă prin ,,negrija'' edililor, de la 1888 nu se mai vede!!! Trist. Se pare nici atunci autoritățile nu puneau mare preț pe monumentele arhitectonice.

Peștera Sf. Grigorie Decapolitul ( Liliecilor) din Cheile Bistriței

Această peșteră  este una specială, este un loc în care natura și omul au conlucrat pentru a oferi, azi, vizitatorului o experiență deosebită, spiritualo- speologică, dacă o pot numi așa.
Peștera Liliecilor de la Mănăstirea Bistrița, Peștera Bistrița sau Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, se află la capătul nordic al satului Bistrița din comuna Costești, județul Vâlcea, lângă celebra Mănăstire Bistrița. 

Pentru că cei mai mulți turiști, aleg doar rugăciunile și pelerinajul la mănăstire, la Schitul Păpușa sau la Mănăstirea Arnota, această peșteră nu se bucură de toată atenția, astfel că și indicatoarele sunt puține și sărace în informații. Se presupune că știi despre asta, și ți se oferă un indicator cu ,, Spre peșteră",  afișându-ți pe ușă un scurt istoric cu schiturile din peșteră, fără alte precizări și indicații. Asociația Kogayon, are un panou la intrarea pe poteca din pădure, din care nu se mai înțelege nimic, pentru că este ars- la propriu- de soare.
Buuuun.
Despre peștera Liliecilor.
Este creată de apele Bistiței vâlcene( mai sunt încă trei: moldavă, năsăudeană-transilvană, gorjeană) în zona pereților abrupți calcaroși din masivul Buila-Vâțnturarița( Munții Căpățânii), la altitudinea de 850 de metri și la 60 de metri de valea vijelioasă a râului cel iute, care a creat aici niște chei spectaculoase. Are o dezvoltare de 250 de metri( după N. Orghidan) și 400 metri ( după Asoc. Kogayon), și două intrări, din care pentru turiști este folosită cea micuță, claustrofobă și îngustă prin care te strecori cale de aproape 30 de metri. Cei mai plinuți, nici să nu urce până acolo, deși nu le-ar face rău, pentru că nu încap în culoarul îngust.
Cealaltă intrare, dă în peretele lateral al văii, pe o mică terasă, unde priveliștea este superbă. Coloniile mari de lilieci care zboară permanent prin jurul nostru, au dat numele peșterii și cantități mari de guano, care au fost evaluate de la prima mențiune documentară( de E. Racoviță) la 10 vagoane. Nu vă speriați, nu mai găsiți depozitele de guano, pentru că peștera este obiectiv turistic și este întreținută.

Despre cele două bisericuțe.
Bisericuța Ovidenia, este construită într-o mică galerie, într-un spațiu absolut imposibil, lângă unul din cele două izvoarele cu apă potabilă, undeva în secolul al XVIII, iar după alte izvoare istorice de către călugării Macarie și Daniel în 1635, refacerea micului schit realizându-se abia în 1916. Naosul dreptunghiular are 3 metri pe 2,20 metri, altarul a fost cioplit în stâncă, iar bolta este de fapt tavanul peșterii. Fresca nu se știe exact când și de cine a fost pictată, păstrându-se o pisanie din 1829 despre refacerea sau reclădirea bisericuței.
Bisericuța Sfinții Arhangheli, este situată lângă intrarea mare, cu terasă din pereții văii și beneficiază de lumină naturală pe o parte, cealaltă rămânând într-o preumbră misterioasă. Nu are turlă, și nici alte elemente arhitectonice deosebite, în afara brâului de cărămidă care a fost creat și pentru decor dar și pentru a susține șarpanta acoperișului. Este alcătuită din două încăperi, biserica propriu -zisă cu naos, pronaos și altar și chilia pustnicului, având de asemenea și doua intrări. În interior a fost pictată prin secolul al XVIII lea, în trei faze succesive, începând din timpul lui Matei Basarab.
Se spune că în 1763 când epidemia de ciumă a cuprins sudul țării, inclusiv Bucureștiul, racla cu moaștele Sf. Grigorie Decapolitul( păstrate azi cu sfințenie în mănăstirea mare) a fost adusă în fața Mitropoliei și în urma rugăciunilor ciuma a început să dispară. Racla cu moaștele a ajuns la Mănăstirea Bistrița de la Constantinopol, acestea fiind cumpărate de la un turc de către Barbu Craiovescu, cu mult aur, prin secolul al XV lea, iar în vremurile de restriște erau ascunse în peștera de sus într-unul din schituri, de unde și numele peșterii.

 Despre Cheile Bistriței și crucile sale, într-o altă postare.