PLECATDEACASA



SCRIU DESPRE CEEA CE VĂD!

ȘI...NU UITA SĂ DAI LIKE!

101 FRUMUSEȚI ASCUNSE ALE ROMÂNIEI!

vineri, 25 iulie 2014

Muntele- ce vezi, ce simți, ce trăiești


Am colindat muntele într-o mașină, de-a lungul unei șosele circulare, agățate de coame abrupte, rătăcită prin păduri uriașe, mângâiată cu botul de nouri. 

Culmile străbătute păreau poeme de piatră peste care se cobora tiptil o ceață verde, până când ochiul nu le mai deslușea.
 
Am colindat muntele pe jos, pe firul unei cascade aproape eterice, pe sub trupuri de brazi așezate de vreme în chip de porticuri între coline.

Am zăbovit îndelung în peșteri, în aceste neprețuite laboratoare ale smereniei. 

Am ascultat sub o neguroasă boltă de calcar un bătrân rostind la vioară o baladă aproape nepământeană.

Acolo, sub imperiul acelei muzici neamiauzite mi-am închipuit că mor neîngăduit de frumos, și dacă s-ar fi întâmplat așa aș fi atins de-a pururi, cum de puține ori li se poate întâmpla oamenilor, însăși esența sublimului.

De sus, am văzut șesurile îzvorând lin de sub munte. M-am gândit cum în orașul desenat pe aer în depărtare, lemnul ferestrelor trebuie să-și memoreze copilăria petrecută în imediata vecinătate a cerului, poate chiar în pădurile suite, într-un gest de exemplară dârzenie, până pe stâncile aflate la câțiva metri sub mine.

Am colindat muntele dimineața, sfâșiind cu tălpile iarba udă și nevinovată. Pe arșiță l-am colindat, pe ploaie. 
Ajungând sus, pe un fel de terasă a singurătății totale, mi-a fost dat să simt curgerea neobosită a spațiului spre orizonturi și am înțeles atunci de ce unul din personajele cărților lui Unamuno, zgârcit dealtfel cu lacrimile, plângea ca un copil pe creștetul muntelui. 
Doar așa poate fi spălat păcatul de a tulbura, fie și numai cu respirația, atâta și atâta măreție.













după Ștefan Mitroi, Almanah BTT 1982

Un comentariu:

Gabriela spunea...

Foarte frumos spus!

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...