Este
a treia insulă ca mărime din Marea Mediterană, după Sicilia și Sardinia,
considerată din punct de vedere politic ca aparținând zonei europene iar din
punct de vedere fizico-geografic ca aparținând continentului asiatic.
Membră
a UE din 2004, Cipru are o istorie
tulbure și reprezintă un punct încă fierbinte pe harta conflictelor interțări. Conflictele
naționaliste dintre ciprioții turci, rezidenți în marea lor majoritate în
partea de NE a insulei și ciprioții
greci, majoritari (85 %), din anii ’50, forțează puterile garante să depună
eforturi pentru a asigura declararea independenței insulei, pentru a pune capăt
tensiunilor etnice și religioase care măcinau comunitatea insulară.
Astfel
în 1960, la Londra se semnează acordul tripartit care duce la independență,
Marea Britanie, fosta metropolă, păstrând pe teritoriul insulei două baze
militare puternice, Akrotiri în extremitatea sudică și Dhekelia, în NE, pe
linia de demarcație în zona neutră (Linia Atilla), care dețin aproximativ 5%
din suprafața insulei, declarate teritoriu britanic autonom.
Insurecția
armată dintre 1950 -1960, declanșată de ciprioții greci a fost condusă de capul
bisericii ortodoxe a Ciprului, arhiepiscopul Makarios și de generalul Grivas,
care erau în fruntea mișcării EOKA. După declararea independenței (1960),
arhiepiscopul Makarios este ales primul președinte al noului stat.
Anii
care urmează sunt marcați puternic de disensiunile dintre populația greacă și
turcă, care reprezintă o extensie a tensiunilor din perioada de stăpânire a
Imperiului Otoman, astfel că în 1964 ONU trimite trupe pe insulă.
Zece
ani mai târziu are loc o lovitură de stat, pusă la cale de militari din Garda
Națională, care erau susținuți puternic de junta militară instalată la putere
la Atena, și care viza alipirea insulei la Grecia.
Folosindu-se
de acest pretext trupele turcești debarcă în iulie 1974 pe insulă și ocupă
aproximativ 37% din suprafața insulei, mai precis toată treimea nord-estică.
Ankara a tratat întotdeauna Cipru ca fiind doar o extensie din Marea Mediterană
a Anatoliei continentale (podișul și regiunea istorică din centrul Turciei).
Conflictul
se acutizează căpătând o latură socială puternică și generând un uriaș schimb
de populație, care schimbă fundamental demografia în zona liniei de demarcație,
peste 200 000 de ciprioți greci fiind obligați de armata turcă să trecă în
partea de sud, iar 40 000 de ciprioți turci fiind obligați de autoritățile cipriote să se
refugieze în partea nordică.
Sentimentele
pe care le nutresc totuși turcii ciprioți nu mai sunt atât de radicale cu
privire la separarea insulei, pentru că
problema internă vine acum de la miile de turci pe care guvernul de la Ankara
i-a relocat pe insulă și care sunt mult mai naționaliști decât turcii așa zis
,,băștinași”. În plus, există un grup de turci născuți în Cipru, copiii
primelor generații de turci relocați din Anatolia stearpă și săracă, și care
consideră insula ca fiind patria lor.
În
1983 este proclamată Republica Turcă a Ciprului de Nord ca stat autonom și federat, recunoscut doar
de Turcia. Rezoluția 541 a Consiliului de Securitate al ONU nu recunoaște acest act și cere
Turciei să-și retragă trupele din treimea nord-estică a insulei. Tot din acest
an, cele 24 de locuri care revin comunității turce din parlamentul de la
Nicosia nu mai sunt ocupate și de asemenea nici cele trei posturi de ministru,
conform constituției din 1960.
Diversele
acțiuni de readucere la masa negocierilor a celor două părți implicate se
soldează cu eșecuri, divizarea insulei fiind un fapt și astăzi, chiar dacă
sudul are un nivel de trai mult mai ridicat decât nordul care nu beneficiază de
fonduri europene, iar cetățenii nu aparțin UE.
Cel
mai recent este planul Annan (Kofi Annan-fostul secretar general al ONU) din
2004, care a pornit sub bune auspicii, însă rezultatele referendumurilor care
au avut loc simultan în cele două zone, au arătat că deși ciprioții turci ar fi
fost de acord cu constituirea unei federații după model elvețian, cei greci
s-au opus, ei considerând Ciprul un stat unitar și indivizibil.
În 2008 a mai existat o
încercare de reunificare, în care ciprioții greci ar fi acceptat constituirea
unei republici federale puternice, în timp de comunitatea ciprioților turci a
respins ideea, ei dorind mai degrabă o confederație de mici state cu largă
autonomie.
Un film interesant care
redă absurdul situației politice din conflictul unde nu s-a mai tras un glonț
de zeci de ani a apărut în 2019, sub numele de Salvați-l pe Hendrix.
