Torino- Biserica Superga și povestea unui dezastru în fotbal

O biserică pe care eu  nu aș numi-o Superga ci Superba, pentru că realmente este superbă prin relativa ei simplitate, prin distincție și prin amplasare.

Construită pe unul din dealurile care domină orașul Torino, la o altitudine de 672 de metri, bazilica este de fapt necropola marii familii ai monarhilor de Savoia.

Construită între anii 1717-1731 pentru Victor Amadeus al II lea de Savoia, bazilica are o cupolă ce aduce cu cea  de la Vatican( San Pietro), cu o înălțime de 75 de metri și cu un turn clopotniță la fel de înalt.

La această frumoasă construcție barocă cu accente renascentiste, se ajunge cu un trenuleț foarte simpatic, călătoria durând în jur de 10 minute, timp suficient pentru a admira panorama orașului Torino și rama muntoasă a Alpilor din depărtare. Imaginile pe care le obțineți de pe esplanadă sunt și mai frumoase, dar trebuie să aveți noroc de o atmosferă curată.

Lipită de bazilică se află clădirea mănăstirii care aparține din 1966  Ordinului Servitorilor Mariei( Serviții), plus apartamentele regale, așa că ce se observă la prima vedere este infirmat în momentul în care se dă o tură prin parc și pe lângă ziduri.
Veți descoperi o uriașă construcție, de fapt un vast și frumos complex de clădiri.

Deși are o semnificație istorică deosebită pentru familia princiară constituind un obiectiv turistic arhitectonic de rang înalt, biserica Superga nu este foarte cunoscută pentru calitățile sale arhitectonice, ci pentru un eveniment trist care a avut loc imediat după al Doilea Război Mondial.

Este vorba despre  tragicul accident aviatic din 4 mai 1949, când aeronava care transporta echipa de fotbal fanion a orașului, supranumită Il Grande Torino( AC Torino), s-a prăbușit pe acest deal, lovindu-se de o aripă a  mănăstirii.

Aeronava venea cu 31 de pasageri la bord, din care 18 jucători, de la un meci demonstrativ care avusese loc la Lisabona, și care are parte de un sfârșit tragic, în condiții de vreme foarte proastă, combinată și cu o eroare umană.

Toți pasagerii de la bord își pierd viața în accident, iar echipa de fotbal practic dispare, doar trei jucători din marele AC Torino, au rămas în viață pentru că n-au făcut deplasarea.

În spatele bazilicii Superga se află o placă funerară simplă care amintește de acest tragic eveniment, iar în semn de omagiu pereții loviți ai mănăstirii n-au fost refăcuți niciodată de atunci( fotografia nr.4).

Echipa de azi cu același nume, este departe de marea echipă din 1949, și se află în umbra marelui Juventus, cu toate că a mai câștigat un campionat- Lo Scudetto- în 1976.

Cetatea Severinului- refăcută, tristă și nevizitată

Am trecut în urmă cu vreo doi ani prin Drobeta Turnu Severin, unde am și rămas o noapte, astfel că am avut timp să vizitez și cetatea medievală proaspăt renovată.

Sincer nici orașul și nici cetatea nu mi-au făcut o impresie deosebită, pentru simplul motiv că deși are un potențial uriaș, ca poziție, peisaj și chiar infrastructură, cele două elemente -orașul și cetatea- se complac într-o uitare și lentoare din care nu văd să iasă curând.

Cetatea Severinului este acea cetate medievală a căror ruine au fost refăcute cu bani europeni, și la care s-a făcut recepția, să zicem alaltăieri, a fost deschisă cu ceva fast ieri, iar azi a fost închisă, pe motiv că nu are pază asigurată.

Toată lumea a râs de situație, a dat ostentaiv din mână, și a rostit cu obidă : ,, Ca la noi la nimenea" !

A, și orașul Drobeta este orașul acela unde de vreo doi, trei ani, nu este căldură, cel puțin când dă frigul, pentru că firmele se ceartă între ele și cu primăria pe cât de mari să fie șpăgile pentru reparații și pentru gigacalorie.


Să revin la Cetatea medievală a Severinului, unde-e drept- într-o după amiază toridă de vară, erau fix 10 turiști sau localnici, cu noi cu tot, iar muzeul era închis, pentru că după cinci când vine lumea la plimbări, curatorii pleacă acasă toropiți și ei de afluxul uriaș de turiști din timpul zilei.

Unul dintre motive este legat de poziția excentrică față de centrul orașului, cetatea fiind la malul Dunării, un mal sau o faleză aproape neamenajată, cu o linie ferată ce rupe peisajul și încurcă eventualele investiții într-o promenadă decentă.
Drumurile și aleile care duc la cetate sunt nerefăcute, desfundate, izolate, mizere și izolate, unui turist fiindu-i  destul de greu să o localizeze, plus că drumul până la ea nu te încântă deloc.

Piciorul podului lui Apolodor din Damasc care putea fi o atracție interesantă, este o reproducere nereușită a ceea ce am văzut eu la muzeul orașului în urmă cu mulți ani.

Cu alte cuvinte cred că au încercat punerea în vedere și în valoare a acestui obiectiv vechi de peste 2000 de ani, asociind-ul cu niște ruine vechi de vreo 700. O combinație  cel puțin ciudată.






În concluzie, dacă ajungeți în Drobeta, încercați să găsiți cetatea, bucurați-vă de aerul răcoros al Dunării, căutați muzeul Porților de fier, de la baraj și feriți-vă să veniți iarna pentru că, căldură.

Până la investițiile orașului în promenadă, alei de acces, parcuri, renovări de spații publice, iluminat, indicatoare și activități constante în cetate pentru atragerea turiștilor, nu putem spune decât că orașul Drobeta, este topit de lentoarea și incompetența unei administrații care nu găsește calea spre dezvoltare.

Am uitat.
Insula plină de șerpi de pe Dunăre, așa-zisul Nou Ada Kaleh, o scufundăm sau ce facem cu ce s-a început acolo?
O postare despre Ada Kaleh- AICI.

Catedrala Încoronării din Cetatea Alba Iulia

O superbă biserică ridicată în stil realist românesc, cu influențe brâncovenești, stă maiestuoasă la intrarea în cetatea cu aer imperial din Alba Iulia, cetate refăcută din fonduri europene și care ocupă un loc de frunte în toate topurile turiștilor români din ultimii ani.

Un articol complet, marca plecatdeacasa.net, despre noua cetate- AICI

Este vorba despre Catedrala Încoronării, un veritabil Monument al Unirii de la 1 Decembrie 1918, construit între anii 1921-1922, cu prilejul încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, ca monarhi ai României Mari.

Catedrala este inspirată după planul Bisericii Domnești din Târgoviște și a fost ridicată în partea de vest a Cetății Alba Carolina sau a vechiului Bălgrad din Evul Mediu, cetate căreia Nicolae Iorga îi spunea: ,, cel mai trainic și mai de folos așezământ al românilor de peste munți".

Este copleșitor sentimentul pe cre îl încerci încă de intrarea în lăcașul de cult, de parcă esti un  călător în timp salutat cu grație de cei doi mari monarhi ai României, ale căror busturi străjuiesc intrarea.

În pronaos se află portretele Domnitorului Mihai Viteazul și ale Doamnei Stanca iar la intrare se află portretele votive ale Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria.

De altfel, catedrala actuală cu o turlă centrală de 58 de metri, a fost construită pe locul bisericii de zid ctitorită de Mihai Viteazul la 1597, dar distrusă de habsburgi în 1713.

Oricât de mult am fi nemulțumiți de starea socială și politică a României de azi, este imposibil să rămâi impasibil(!?) la creația aceasta extraordinară, la spiritul pe care îl emană prin toate zidurile și din toate picturile.

Semnificația istorică nu are cum să nu te emoționeze, pentru că aici s-a pus piatra de temelie a noii identități naționale a poporului român, cea pe care o amintim mereu fără însă a fi conștienți de importanța sa.

Am trăit sentimentul acesta, al apartenenței la un popor puternic aici și în alte două locuri din țara aceasta, la Țebea, la biserica din Panteonul Moților, pictată cu tricolorul pe interior, în timpul stăpânirii habsburgice și la Curtea de Argeș, unde sunt cinstite trupurile regilor și reginelor României.

Cremona- orașul cuminte al lutierilor celebri

Pe autostrada către Milano, n-are cum să nu-ți sară în ochi ansamblul arhitectural maiestuos al basilicii și turnului din Cremona.
Cremona este o apariție surprinzător de caldă și cuminte, învăluită de lumina puternică a unei amiezi de iulie.

Am rămas surpriși să vedem străduțele și piațeta centrală fără turiști, fără forfota aceea continuă pe care o lăsasem în urmă la Verona.
Practic, Cremona ne-a primit cu brațele deschise, lâncezind, pe o sofa moale, în sunetul cald al unei viori celebre, rod al imaginației unei familii de lutieri.

Orașul dispune de o catedrală impresionantă( secolul al XII lea) în care se amestecă diverse stiluri, romanic, gotic și chiar elemente baroce, cu un ,,torazzo" fantastic de nu mai puțin de 113 metri înălțime dar și un baptisteriu uriaș pe laterala din dreapta catedralei.

Este turnul cel mai vechi de peste 100 de metri din lume și al treilea ca înălțime, după turnul bisericii din Landshut-Bavaria și cel al catedralei din Brugges.
În plus are cel mai mare ceas astronomic din lume, construit în secolul al XVI lea și la care s-au adăugat și zodiile, căpătând astfel și o semnificație astrologică.

Ajungem încet, încet și la celebrele familii de lutieri pe care i-a dat Cremona de-a lungul secolelor. Începând cu secolul al XVI lea Cremona devine centrul mondial al viorilor, grație familiilor de lutieri Amati, Guarneri și Stradivari.
În Cremona există, pentru celebrarea geniului acestora, un muzeu al viorilor, lutierilor și câteva statui ale reprezentanților acestora, mai ales că meșteșugul acesta a intrat în patrimoniul imaterial al UNESCO în 2012.

Am văzut și magazine cu instrumente muzicale pe care italienii le numesc ,, Botega di Liuteria",vis a vis de micuțul restaurant unde am luat masa, la doi pași de piața centrală, într-o atmosferă foarte boemă cu multe tinere și bătrâne bicicliste, îmbrăcate în rochii și cu pălării de soare cu boruri largi, care răspândeau o feminitate anume.

Este o destinație simplă, de luat la pas într-o dimineață de mijloc de săptămână și de respirat aerul medieval al clădirilor și stradelelor, de vizitat magazinele de viori și de suveniruri sau sumedenia de biserici și muzee.

Verona mea

Verona este genul de oraș de care cu adevărat te îndrăgostești, la prima simțire. Nici n-are cum să fie altfel. Are farmecul acela, vibrant, seducător, curat-inocent dar misterios, al unei domnișoare îmbrăcate în roșu. Îmi amintește de momentul în care mi-am cunoscut soția...

Dar experiența cunoașterii orașului, începe  cu un părculeț de lângă Arena romană, unde trei moșnegi simpatici chibițează pe o bancă, pe marginea posturii destul de indiscrete, abordată de o domnișoară pentru un selfie.

Este evident că vin acolo zi de zi, e un spectactacol gratuit, pe care orașul iubirii eterne, ți-l oferă cu multă pasiune, chiar dacă atâta mai poți. Să stai și să privești frumosul. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc așa...

O fântână aici, o serie de exponate și decoruri pentru o piesă de teatru colo, un mic Colloseum, o inimă de metal în care turiștii se înghesuie să-și facă poze, creionează tandru un tablou în care mii de oameni se simt minunat, se simt împliniți și fericiți. Urmează străzile.

O, da, străzile Veronei sunt un spectacol ambulant, sunt o explozie de vitrine cu haine de firmă și mai ales cu lenjerie de damă( cum altfel!). Străzi cu terase mici, discrete, unde chelneri isteți îți recomandă, o cafea TARE, un cafe coreto con grapa, ca să ai ce povesti acasă.

Piețe aglomerate cu tarabe înșirate ca mărgelele între două statui, sau între două fântâni arteziene, de secol XIX, cu străduțe care pleacă în toate direcțiile, cu produse tradiționale și...mulți magneți. Paste, macaroane și măști, și ziare, și fruncte confiate. O nebunie de dorințe și de simțiri.

Fluviul uman uriaș, nu are  decât o singură țintă. Asta în pofida numeroaselor indicatoare, ce îți arată alte obiective turistice, ale diverselor familii ce au condus orașul, muzee, castele, piețe, statui. Nu, toată lumea merge undeva. Hai că știți. Doar sunteți la Verona.

 La Casa Julietei!

Toată lumea vrea să vadă balconul, casa, micul gang, peretele pe care sunt scrise mesaje scurte de dragoste, micul spațiu interior, pietruit și plin de îndrăgostiți care-și fac selfie-uri.

Pereții gangului, sunt negri și urâți, groși, stratul de vopsea de la markere, miroase urât, iar tinerii se cațără unii pe umerii altora, să ajungă cât mai sus. În acest fel mesajul tău scris, va fi acoperit mai târziu. Dacă aș avea peste doi metri, așa face un bănuț bun aici. Aș scrie pe tavan.

Să zicem că este frumos, dar nu simți nimic. Este prea aglomerat. Ieșirea în strada mare, este ca o gură imensă de aer curat. Privești în sus la arcadele care unesc casele peste stradă și te minunezi de rufele puse la uscat, în modul cel mai natural cu putință.

Dincolo de ziduri, se ițesc turlele bisericilor, construite în toate stilurile și în toate perioadele, iar un turn maiestuos, dreptunghiular, iese în evidență, amintind de campanila de la Veneția. Un alt oraș al iubirii...

Câteva ore furate pentru Verona, n-au cum să ajungă, așa că îți propui ca altă dată să vii si să stai cel puțin două zile, poate mai mult. Să hălăduiești haotic, peste tot, să intre tălpile în caldarâm, să-ți sfârâie gâtlejul după o bere, o Birra Moretti, scumpă ca naiba. Dar să te bucuri că ești acolo și nimic să nu mai conteze. Asta este Verona mea.

Cula Greceanu de la Măldărești, o frumoasă dar dureroasă descoperire

Măldăreștii Vâlcii reprezintă o chintesență a ceea ce spiritul popular și istoria au de oferit urmasilor trăitori în Subcarpații Olteniei de sub munte. 
Îmi plac și mă fascinează clădirile astea de tip culă( turn/ kulă în limba turcă), felul acesta de a gândi defensiva, de a proteja familia boierului, în perioadele tulburi ale evului mediu fanariot, pare rupt din filmele cu pustiurile Iranului sau cu peisajele pietroase ale Bosniei.
Tip de fortificație, întâlnit, de altfel în toată lumea balcanică, cu precădere la sud de Dunăre și în Orient.

Complexul muzeal Măldărești este extrem de accesibil, situat la 3 kilometri de orașul Horezu, unde se află minunata mănăstire în stil brâncovenesc( articol AICI), singura construcție din sudul țării inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asta ca să înțelegeți că zona merită un circuit intens de vară sau de primăvară, sau de ce nu, de toamnă.
Cu mănăstiri( Frăsinei, Dintr-un lemn, Horezu), cule( Duca, Greceanu,Zătreanu, Bujoreanu), chei( Bistriței Vâlcii), peșteri( Sf. Grigorie Decapolitul), stațiuni( Govora, Olănești), saline( Ocnele Mari) și peisaje rurale de toată isprava.

Cula Greceanu- ca si Cula Duca, despre care am scris AICI- este o clădire simbol pentru zona etno folclorică a regiunii deluroase de sub Munții Căpățînii, și aflu cu dureroasă surprindere că onor consiliul județean( cu litere mici, că așa merită) Vâlcea nu a mai plătit chirie proprietarului pentru clădire, așa că ea este la/de vânzare!
Trist, dar adevărat. Nici nu poate fi vorba să o cumpere, nu-i așa? Nu iese parandărătul celor din ștăbimea politică a consiliului.

Dacă vă amintiți ultimele și intensele secvențe din Aferimul lui Radu Jude, ele au fost filmate în praful și sub copacul falnic din poza  primă a acestui articol. Bine, și Trandafirul galben  și Drumul oaselor și Iancu Jianu, au fost filmate parțial, tot aici. Un loc mirific, o locație excelentă, o minune de grădină și de construcție, de o frumusețe sobră, dar atrăgătoare, respingătoare prin finisajele mai neaoșe și în același timp misterioasă și impunătoare.

Ridicată, se pare, pe la începutul secolului al XVI lea, de jupân Măldărescu, cula a intrat în familia pictoriței Olga Greceanu , abia prin secolul XX. În perioada comunistă a fost restaurată și consolidată, iar în anii 2000 a fost restituită urmașilor familiei Greceanu. Aceștia au făcut o înțelegere cu autoritățile, prin 2008, înțelegere care a căzut, așa cum am arătat mai sus.
Cula Duca din apropiere, întregește ansamblul arhitectural al culelor din Oltenia înaltă, cele mai vizitate și mai interesante din județ. 

Să sperăm că statutul culei Greceanu, va fi acela de construcție unică, de importanță publică, națională, și nu conac de boieri de viță capitalistă. Ar fi o pierdere pentru cultura națională, ar fi încă un exemplu că ne pricepem, al naibii de bine să dăm cu piciorul istoriei.

Bisericuța frumoasă din sat

Trovanți fotografiați într-o curte din sat

Defielul Dunării, malul românesc văzut de pe cel sârbesc

Șoseaua și calea ferată de la noi, cu mici viaducte și tuneluri

Am avut ocazia, în acest an, să trec Dunărea pe la punctul vamal de la Porțile de Fier, prilej cu care am făcut mai bine de 80 de kilometri pe șoseaua ce șerpuiește pe marginea defileului. Drumul sârbesc este mult mai bun și mai pustiu decât cel românesc, asta pentru că are statut de drum național și în lungul lui sunt mult mai puține localități , unele chiar mici stațiuni sezoniere, deci locuite așișderea.

Am văzut acum câțiva ani tot malul sârbesc, pe  aproape toată lungimea defileului, de la Orșova la Moldova Nouă, parcă mai abrupt și mai sălbatic, dar cel românesc privit de pe cel sârbesc este pur și simplu minunat.
Voi scrie câteva cuvinte la fiecare poză, adăugând și link-ul către postarea cu Trikule, Babacaia și Castelul Golubac.

Zona mai largă de la ieșirea din Eșelnița.

Mănăstirea Mraconia, o apariție de-a dreptul cețoasă. Link către o postare despre ea -AICI.

NO COMMENT.

Punctul unde Dunărea face un cot uriaș, care mușcă din Serbia.

Tot, Mraconia, undeva acolo este și statuia monumentala a lui Decebal. O postare despre ea - AICI.

Cetateasau Castelul Golubac, pe sub care trece șoseaua, mult mai frumos parcă de pe malul nostru și cu o legendă lacrimogenă- AICI.

Stânca Babacaia, care țâșnește de nicăieri în apropierea portului Moldova Nouă, cu o legendă interesantă- AICI.