Mănăstirea Piatra Tăieturii din Munții Bistriței- o priveliște de-ți taie răsuflarea

Nu voi intra în amănunte despre istoria acestui lăcaș de cult unic ca poziționare, ci îmi propun doar să semnalez iubitorilor de frumos, pelerinilor și căutătorilor de liniște sufletească această zonă superbă.

Ajungeți aici foarte ușor din Vatra Dornei, spre comuna Panaci, unde în centrul comunei faceți stânga, pe un drum betonat. 
Ultima parte a traseului este mai abruptă și destul de desfundată, nerecomandată pentru soferii începători.

Drumul urcă până la 1700 de metri, marcând în punctul unde se află crucea( un cuib de mitralieră din primul RM), borna care separa regatul României de Imperiul Austro-Ungar.

Undeva prin pădurile din preajma mănăstirii de azi s-a refugiat părintele Ilie Cleopa, în anii crunți de prigoană comunistă, ascuns de răcoarea unui conifer secular, în a cărui rădăcină și făcut culcuș vreme de peste 6 ani.

Din acest punct de belvedere cuprinzi cresta Munților Bistriței, Călimanii, Rarăul, Munții Rodnei, Cehlăul și zona Bârgăului dar și depresiunea Dornelor cu orașul stațiune și cu întinsa comună Panaci.

Tot de aici poți face trasee turistice montane spre  Barnar( Munții Bistriței), Pasul Păltiniș( trecere dinspre orașul Broșteni prin Dârmoxa spre Panaci) și Cheile Zugrenilor.

Schitul de la 1933, ctitoria preotului Iosif Achirilei, este continuat azi de o mănăstire de călugări cu hramul Nașterea Maicii Domnului, asta și pentru că se apropie 8 septembrie. 

La biserica propriu-zisă se adugă un paraclis cu hramul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, o peșteră pictată numită  Sfânta Cruce și o alta mai micuță închinată Sf. Antonie cel Mare , plus crucea de pe Piatra Tăieturii și o casă de oaspeți de 50 de locuri.

Priveliștea de pe terasa Pietrei Tăieturii

Frumoasa biserică din Panaci

Pentru iubitorii de bureți, iată și o mică captură de hribi

Medugorje- locul unde minunea se întâmplă când vrei tu!

Ce este Medugorje? Un loc sfânt, un loc cu o semnificație specială în inima fiecărui credincios, fie el romano- catolic, greco-catolic sau creștin de orice fel. 
Este locul unde în data de 24 iunie 1981, (deci acum 36 de ani și o săptămână) Fecioara Maria s-a arătat celor șase copii de pe dealul pietros și bine împădurit din apropierea localității Medugorje sau Medjugorje, din fosta Iugoslavie de atunci( azi Bosnia -Herțegovina). 

Cei șase copii- Ivanka, Mirjana, Vicka, Ivan, Marija și Jakov, mărturisesc până în ziua de azi, cum Fecioara Maria a ales să transmită lumii, prin ei, mesaje de pace și de credință pline de simplitate și de iubire.

Zece ani mai târziu, Vaticanul primea rapoartele episcopilor catolici iugoslavi și a ordinului iezuiților, care au investigat în amănunt toate situațiile legate de aparițiile foarte dese ale Fecioarei( unii mărturisesc că aceste apariții au loc și acum!) și , în cele din urmă, în 1994, Papa Ioan Paul al II lea declară că acest loc este sfânt. Din acel moment devine un loc de pelerinaj foarte iubit, foarte special, care primește până la 10 milioane de pelerini anual.

Curios este că deși se află în sudul Bosniei( stat de religie musulmană), într-un  teritoriu cu delimitări relative, pentru că zona este lângă o republică semiautonomă numită Srpska, locuită de sârbi de religie ortodoxă, Medjugorje pare o enclavă a Croației vecine de la nord, toate simbolurile, inclusiv limba folosită la slujbe, sunt croate, iar steagurile lor, arhicunoscute, cu pătrățele albe și roșii, împânzesc străduțele pline cu suveniruri.

Spuneam că locul este special, pentru că milioanele de pelerini-creștini sau nu- vin aici cu nădejdea că spiritualitatea acestui loc, încărcătura deosebită a spațiului, poate duce la apariția de minuni.

Minuni de toate felurile, pe care nu trebuie să le trecem la capitolul exagerări ale credinței superficiale, asta pentru că minunea se poate întâmpla atunci, acolo, sau mai târziu, când sufletul tău realizează că este nevoie de un nou început.

Început care să însemne că ai devenit pur și simplu mai bun, mai curat, mai înțelegător și mai deschis. Poate minunea se produce atunci când realizezi că toate lucrurile pentru care ai luptat nu au o valoare mai mare, decât dacă scopul a fost unul nobil,  și anume acela de a fi sau de a deveni mai bun și de a face mai mult bine.

Să nu irosești ce ai, să privești totul ca pe un dar, ca pe o binecuvântare, pentru că fiecare suflare este un cadou, fiecare vorbă bună este o picătură de sfințenie picurată din sufletul tău reînnoit, în sufletul celui ce caută să înțeleagă, sau care  se caută pe sine.

Minunea poate și și fizică, dar asta se întâmplă fără să înțelegem noi de ce. Scopul va fi relevat poate mai târziu sau poate n-ai să afli niciodată de ce Dumnezeu a ales să se întâmple astfel.
De aceea, cred că locurile de pelerinaj, dincolo de exagerări și isterizări, sunt bune pentru indivizii care caută răspunsuri, care chiar își propun ca întâlnirea cu icoana făcătoare de minuni, cu statuia sau cu orice alt element fizic sfânt, să fie un nou început.

Medugorje rămâne un loc cu adevărat deosebit pentru mine, cu biserica apariției cu cele două turnuri piramidale ale sale, cu imensa și strălucitoarea statuie a Fecioarei sau cu grădina uriașă unde se oficiază slujbele în aer liber.

Am un singur regret, deocamdată, că n-am avut nici timpul și nici forța fizică necesară să fac drumul anevoios, dar plin de speranță, până la crucea de pe dealul aparițiilor.
Nu-i nimic, la următorul pelerinaj!

Biserica Sfântului Anton de Padova sau biserica eliberării

Bazilica pontificală a Sfântului Anton, tronează, impunătoare, maiestuoasă în mijlocul orașului Padova.
O biserică a minunilor săvârșite pentru oameni de către cel supranumit SFÂNTUL, și atât.
Nu insist asupra vieții Sfântului Anton și a minunilor sale, ci asupra locului unde se află mormântul său, asupra semnificației spirituale extrem de puternice a acestui punct de pe harta Creștinătății.

Construcția acesteia a început  în jurul anului 1232 și a fost terminată la finalul acelui secol, fiind închinată marelui spirit al Sfântului, născut la Lisabona și mort la Padova în 1231.

Biserica în stil roman și gotic are 8 domuri sau cupole și două turnuri clopotniță de 68 de metri fiecare, și a fost puternic inspirată de celebra biserică a Sfântului Marcu din Veneția.

La interior, bazilica cuprinde capela Sfântului Anton, locul cu cea mai puternică trăire, pentru orice credincios care vine aici într-un pelerinaj. Nu cred că poți să vii aici ca simplu turist, pentru că este imposibil să nu rezonezi cu locul, sau dacă vii ca turist, sigur vei pleca transformat interior.
În asta constă forța interioară, vindecătoare, pe care o transmite mormântul înconjurat de statui și basoreliefuri, cu panouri cu poze de credincioși fericiți sau, după caz, triști care caută o minune lângă piatra care ascunde trupul Sfântului
.
Un alt loc unde emoția te încearcă puternic este Capela Relicvelor, aflată exact în partea opusă intrării, dincolo de altar. Aici se găsesc cele mai importante relicve legate de viața Sfântului Anton, bine protejate în casete aurite și de după geamuri securizate, care se topesc în forța credinței, a acceptării lucrării celui sfânt în fiecare dintre muritorii care trec pragul acelei încăperi.

De menționat și capela Madonna Neagră, a Sfântului Ion sau capela Sfântului Sacrament dar și grădina interioară sau Noviciatul, în continuarea căreia se află o alta, unde te bucuri de cele mai frumoase magnolii și aranjamente văzute vreodată, învăluită de o liniște și o lumină care nu pare de pe această lume.

Practic, după rugăciunile intense, spuse cu ardoare, în penumbra mormântului Sfântului, urmează ieșirea spre lumină, spre grădini, spre regăsire și speranță.
Plimbarea ușoară pe sub arcadele grădinii interioare, are darul să te elibereze de toate angoasele acumulate în viața trăită doar pentru consum, pentru material. O eliberare către înțelegerea profundă a ceea ce suntem, a ceea ce dorim cu adevărat să fim și să trăim.

Bisericile de lemn din Ieud- Maramureș, de la ,,deal" și de la ,,șes"

Biserica de lemn din Ieud- Deal, este construită în 1364, pe un tăpșan din mijlocul satului. Distrusă de vreme și de vremuri, pe locul acesteia, în a doua decadă a secolului al XVII, este ridicată actuala biserică.

De o frumusețe discretă, biserica este  din lemn de brad cu două poale, cu ferestre mici așezate pe două rânduri. Aceste armonii arhitecturale au făcut ca această biserică să fie înclusă în patrimoniul mondial UNESCO, în 1999.

În podul acestei biserici s-a găsit ,,Codicele de la Ieud", sau Zbornicul de la Ieud, de către părintele Artemiu Anderco, în 1925(1921 după alte surse).
Este considerată prima scriere românească autentică din ținuturile locuite de urmașii daco-romanilor.
Manuscrisul este scris în anii 1391-1392, de către copiștii de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Acesta a fost dat spre păstrare bibliotecii Academiei Române, fiind singurul exemplar găsit.

Biserica, de rit ortodox, a fost restaurată în 1958, suferă alte restaurări în anii '80, iar în 1999 începe refacerea picturii. Nu este pusă suficient în valoare nici de către autoritățile locale, care nu au amenajat un drum mai acătării, nici de către cele județene, deși este inclusă pe lista selectă UNESCO,  împreună cu alte șapte biserici din această zonă istorică.

Ne punem speranța în proiectul de refacere a tuturor monumentelor de lemn din zona Maramureșului, început de câțiva ani, dar neterminat( cel puțin până la vizita noastră în 2015).

Biserica de lemn  Ieud -Șes, supranumită Catedrala de Lemn, este un monument mult mai vizibil și mai vizitat, și pentru că este mai în centrul satului, mai aproape de traseele asfaltate din turul bisericilor de lemn.
A fost înălțată în 1718, și se presupune că este cea mai mare construcție de lemn din România, de acest fel, iar prin monumentalitatea și armonia proporțiilor, se spune că este cea mai frumoasă dintre minunile de lemn ale Maramureșului.

Acoperișul înalt și abrupt este și el în două poale, ca sora sa de pe deal, iar pictura interioară din 1841, este aproape în întregime ștearsă( după alte surse, nu a fost pictată niciodată).

Se mândrește, însă la interior cu o impresionantă colecție de  icoane pe sticlă, din centre de tradiție, cum este cel de la mănăstirea Nicula, sau din alte părți ale Transilvaniei.
Spre deosebire de biserica din deal, aceasta este de rit greco catolic.

Mănăstirea Arnota, una dintre necropolele Basarabilor

Mănăstirea Arnota  este cu mult mai discretă și mai distinsă, aerisită și oarecum atinsă de o notă de noblețe, decât sora sa mai mare din vale, Mănăstirea Bistrița. 

Poziția sa pe un promontoriu stâncos, situat deasupra cheilor Bistiței Vîlcene, îi conferă aerul acela de cuib de vulturi, cu atât mai mult cu cât bisericuța cu două turle, este ,,apărată" de zidurile și chiliile în care viețuiesc măicuțele.

Mi-a plăcut mănăstirea, mi-a plăcut drumul până acolo, chiar dacă prăfuit și înghesuit de câteva utilaje care bântuiau pe la cariera din inima dealului.

Necropola Basarabilor, are o poveste sau mai bine zis o legendă interesantă, legată de hărțuirea și fugărirea prin dealurile subcarpatice a domnitorului muntean, de către o ceată de haidamaci turci( adică de jandarmi).
Matei Vodă s-a ascuns în acest loc,  într-o mlaștină cu răchită, unde turcii i-au pierdut urma, fiind ajutat de un arnăut( soldat de origine albaneză, mercenar), de unde și numele dealului și implicit al mânăstirii.

În semn de multumire că a scăpat de mâna aprigă a Sultanului, Matei Basarab, ridică acestă minunată mănăstire în care se află și mormântul său, sculptat în marmură albă, alături de cel al tatălui său, vel-vornicul Danciu.

Constantin Brâncoveanu, adaugă pridvorul, restaurează pictura și reface catapeteasma, imprimând bisericii stilul, unic, muntenesc arhitectural, care îi poartă numele, aceasta devenind unul dintre cele mai reprezentative monumente de artă medievală  și din țară

Ziua în care s-a salvat domnitorul era de Sf. Arh. Mihail și Gavril, astfel că aceasta a devenit și hramul mănăstirii, atestată oficial în 1636, chiar dacă pe locul respectiv se pare că mai fusese construită o biserică.

Adăugați aici peisajul, pereții de calcar cu cruci sculptate din zona cheilor( imagini si text -AICI), peștera cu două bisericuțe a lui Grigorie Decapolitul( postare AICI), moaștele mai multor sfinți, priveliștea care se deschide asupra depresiunii  Costeștiului, cea cu trovanții, și aveți imaginea completă a unui așezământ unde trebuie să zăboviți și să vă odihniți oasele și sufletul, într-o călătorie plină de experiențe spirituale intense.

Peștera Sf. Teodora de la Mănăstirea Sihla din codrii de argint ai Neamțului

Într-o interesantă drumeție prin zona Văraticului, din această primăvară capricioasă, am hălăduit într-un week-end prin pădurile  binecuvântate de Cel de Sus, din regiunea de poveste a Neamțului. 
Știam de mănăstirile Sihăstriei și de cea din munte, de la Sihla, dar nu aveam idee de micuța grotă unde s-a nevoit, cum se spune, Sfânta Cuvioasă Teodora din pădurile și munții Neamțului.

M-a impresionat locul ales pentru a se izola în rugăciune, mi-a plăcut mult drumul sălbatic, în serpentine, spre mănăstirea Sihla și m-a cucerit povestea de viață a acestei  călugărițe devenită sfântă prin voia Domnului, trecută în calendar la 20 august 1992, și sărbătorită pe 7 august în fiecare an de atunci.

Povestea vieții sfintei( pe scurt)

S-a călugărit de tânără, la o mănăstire din Vrancea (Vărzărești), iar în urma unor evenimente istorice nefericite, legate de invazia turcilor, a ales să plece în regiunea natală, la Vânătorii Neamțului. Aici, a găsit această peșteră, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții, în rugăciune, în pustnicie, ocrotită fiind de un călugăr bătrân, care o spovedea, o împărtășea și îi aducea cele trebuincioase traiului în izolare.

Odată cu moartea călugărului, nimeni n-a mai știut unde se sihăstrise călugărița, așa că Sf. Teodora a ales să trăiască și mai restrictiv, în post și rugăciune.

Vrăbiile de la mănăstirea Sihla, se spune că îi aduceau frimituri de pâine, ceea ce a atras atenția starețului de acolo, care a trimis doi călugări pe urmele păsărilor.

Așa au (re)descoperit-o pe sfântă în grota ei de la piatra despicată, rugându-se, învăluită într-o lumină ireală, aură dumnezeiască care i-a vrăjit dar și speriat în aceeași măsură.

A cerut un preot, pentru a se putea spovedi și a putea să treacă la Domnul, în liniște și cu sufletul curat. Ceea ce s-a și întamplat, după care a fost înmormântată sub piatra din grotă care i-a servit atâția ani ca altar improvizat de rugăciune.

Foarte mulți ani după aceea, domnitorul Mihail Sturza reface mănăstirea Sihla și descoperă și moaștele sfintei, pe care le pune într-o raclă frumoasă pe care o depune la loc de cinste în biserica nouă.

Această raclă ajunge, în urma unui schimb nefericit de odoare bisericești cu mănăstirea Pecerska, la Kiev, unde este venerată ca o mare sfântă, făcătoare de minuni, sub numele de Sf. Teodora din Carpați( Sveti Teodora Carpatina).

Se spune că este cea mai mare sfântă pe care a oferit-o spațiul de credință creștină a României și că puterea rugăciunilor către cuvioasă este foarte mare, iar că ajutorul sfintei nu întârzie să apară în viața celui ce se roagă la icoana ei.

Atenționări și ponturi

• Se poate urca cu mașina prin pădure, iar la indicatorul din curbă, lăsați mașina și faceți o mică plimbare prin pădure( 5 minute) până la fântâna Sf. Teodora, locul de unde se alimenta cu apă de ploaie și până la grota umedă, rece și îngustă dar plină de căldură creștină, unde a trăit sfânta.
• Atenție(!!!) la mașinile lăsate neasigurate, pentru că prin zonă circulă mult conaționali de-ai noștri care caută!?( sic) lemne  dar și eliberează mașinile de lucrurile lăsate neglijent pe banchetă.
• Vizitați și frumoasa mănăstire de la Sihla, aflată la 5 minute de mers cu mașina de la intersecția cu poteca ce duce la grotă. Ciudat mi s-a părut că nu acceptă la pomelnice persoane care sunt de altă credință plus alte restricții și condiționări aberante. N-am mai întâlnit așa ceva și mă întreb la ce fapte și pilde ale lui Isus se raportează ei - călugării- atunci când pun astfel de afișe la intrarea în biserică?
• Un pont: continuați  pe drumul de pământ de la intersecția cu poteca către grotă, care vă va scoate în spatele mănăstirii Agapia, după vreo 7-8 kilometri încântatori prin pădurea de argint.

Biserica din Viscri- monument UNESCO. Biserica Albă Fortificată

S-au spus și s-au scris atât de multe despre Viscri, încât subiectul a devenit de-a dreptul futil, adică destul de lipsit de importanță. Mulți merg la Viscri că așa este în trend, mulți habar n-au că este o biserică fortificată, important este să-și poarte pașii prin aceleași locuri prin care a pășit și Prințul Charles.

Mă rog, chestii de gust turistic, trestii dă Bucale, hipstereală sinceră de student ignorant.

Biserica Albă Fortificată, adică pe nemțește Weisskirche, ajunsă pe neaoșa noastră limbă Viscri, este o minune cocoțată pe un deal din țara sașilor, undeva în comuna Bunești, județul Brașov.
Din comuna asta mai fac parte alte câteva sate cu biserici fortificate, demne și ele de patrimoniul mondial și anume Meșendorf, Criț și Roadeș sau Bunești. Spun asta pentru cei care ar dori să facă un mic circuit al acestor monumente într-o zi de vară sau  de toamnă când peisajul cred că este mai spectaculos.

Bisericuța din Viscri( secolul al XII lea) este situată la capătul unui drum pietruit rudimentar, dar cu mare farmec, străjuit de căsuțe renovate de fundația prințului și unde găsești multe tărăbuțe cu suveniruri autentice, semn că artizanatul și vechile meșteșuguri au putut fi reactualizate odată cu scoaterea din anonimat a acestei localități.

Asta deși era inclusă în patrimoniul UNESCO de o bună bucată de timp(1993), dar asta a contat puțin până prin 2006  când Prințul a ales să refacă o casă aici, astfel că pentru românii noștri dornici de întâlniri cu regalitatea engleză a fost un adevărat moment de revelație turistică.

Zona are un anume farmec rural, tradițional, aș îndrăzni să spun că este oarecum forțat. Pentru că se dorește cu orice preț ca anumite valori săsești să fie păstrate, anumite obiceiuri medievale să fie renăscute, ceva mai stângaci însă.
De, lipsa de interes și de tradiție își spune încă cuvântul.

Important este că începutul este este realizat, lucrurile se mișcă, dar nu și sub aspectul infrastructurii turistice, sau de bun simț, ca de exemplu drumul de acces spre sat, praful omniprezent, luncile si zonele prăfuite, casele sărace, pensiunile rustice sau moderne cu dotări de multe stele, pentru pretențioși. Toate lipsesc deocamdată, pe o rază destul de mare.
Oricum, merită să vizitați regiunea și să regăsiți sau să retrăiți momente de feudalism relativ autentic.

Căsuța Prințului

Biserica fortificată Saschiz. Monument UNESCO. Cetatea și împrejurimile

Nu știu de ce, dar dintre siturile rurale din Patrimoniul Mondial UNESCO, din sudul Transilvaniei, cel de aici, de la Saschiz, mi se pare cel mai puțin pus în valoare. 
Odată că nu este menționat aproape deloc, ca și monument aflat pe lista patrimoniului mondial și în al doilea rând pentru că pare o localitate de tranzit, încadrată ca multe altele, săsești, din zonă, la categoria zonă rurală cu peisaj ancestral. Fain. Și cam atât.

Pe site-ul comunei, la obiective turistice, nici măcar nu este precizată încadrarea bisericii fortificate și a turnului în  lista UNESCO.
Asta indică un anume gen de (ne) preocupare. În tările civilizate asta aduce, prestigiu, stimă, turiști și mulți, mulți, bani.
La noi, E 60, traversează comuna( Rupea-Sighișoara), mașinile trec, iar pe un deal,  privește stingheră fortificația medievală în ruină.. Nimic care să te oprească, niciun indicator mai acătării, nicio mențiune cu câțiva kilometri mai încolo sau mai încoace. În sfârșit!

Saschizul, este o localitate ridicată inițial de secui, apoi colonizată de sași, încă din secolul al XIII lea. Biserica evanghelică fortificată, este construită în zorii lui 1500, cu numeroase elemente defensive. Acestea sunt mai evidente aici și din cauză că ceatea țărănească a fost construită pe dealul din apropiere, la aproximativ 2 kilometri distanță. Față  de Viscri sau Prejmer, aici s-a constatat  mai târziu, că cetatea de pe deal își cam pierde funcția de apărare, în cazuri de năvăliri rapide, astfel că biserica a fost întărită pe parcurs și i s-a adăugat și un turn monumental, copie din secolul al XVIII lea al celebrului Turn cu ceas din Sighișoara.
Cetatea nu are lucruri spectaculoase, turnurile fiind în ruine, capela interioră de asemenea, fântâna(65 metri adâncime, inițial) despre care se spune că era continuată cu un tunel ce ducea în biserică este colmatată, zidurile de 9 metri înălțime sunt o amintire.

Asta în condițiile în care vreo două indicatoare prăfuite te anunță că esti lângă o fortificație ce a fost creată pentru a apăra 6 sate. N-am putut ajunge cu mașina până acolo, pentru că nu ptrea este amenajat nimic. Un drum o fi, dar nu este nimic acolo să te îndrume, să te ghideze. Mă gândesc ce ar putea fi Saschiz-ul și doar dacă ar fi jumătate reconstruită, din cât este Cetatea Neamțului, azi.
Pe scurt, potențial, potențial, potențial.
Comună frumoasă, pusă sau auto(im) pusă în umbră de Viscri sau de Sighișoara, cu care se pare că a și concurat prin Evul Mediu târziu, pentru rolul de regină a cetăților din sudul Transilvaniei.