Cascada Cailor- cea mai mare cădere de apă din România

Am așteptat mult să mai ajung în zona Borșa-Maramureș, și să urc cu telecabina până în apropiere de această vestită cascadă. 
Am mai văzut-o cu ochii unui adolescent, în anii studenției, când făceam excursiile tematice în Rarău sau Maramureș.

Prea obosit atunci, după o noapte furtunoasă, așa cum se întâmpla de obicei, drăguța cascadă nu mi-a spus mare lucru atunci, și din păcate nici acum.

Să prinzi o cascadă la sfârșitul unei veri secetoase, constituie un moment trist pentru orice călător.

Firicelul de apă ce dădea să se scurgă de pe pantele abrupte ale cascadei, nu impresiona în mod deosebit. Într-un an ploios, zgomotul căderii uriașe de apă se aude de la capătul telescaunului, acum nici la doi pași de ea, zgomotul nu era mai mare ca freamătul molizilor.

Tehnic și practic nimeni nu știe cât are această cascadă, adică de la ce înălțime începe să cadă apa și unde este punctul terminus.

Variantele care circulă prin multele ghiduri și pliante, unele mai vechi de la începutul anilor '80, altele proaspete ca niște gadget-uri, cu tot felul de ponturi, indică cifre care merg de la 120 de metri până la 160 de metri.




La fel este și cu Dururitoarea din Ceahlău a cărei înălțime variază între 25 și 30 de metri, sau chiar cu cea mai spectaculoasă cascadă pe care am văzut-o eu în România, Săritoarea Bohodeiului care are între 60 și 80 de metri cădere( intrați pe link-uri pentru a vedea fotografiile!).


Cascada Cailor este situată pe versanții nord vestici ai Masivului Rodnei, cu fața către Complexul Turistic Borșa, de unde urcă un telescaun( lungime 2030 metri și diferență de nivel 496 metri) care îți oferă o perspectivă deosebită asupra unei părți din Țara Maramureșului.

 Munții Rodnei au fost declarați Parc Național, pentru frumusețea deosebită a peisajelor și pentru conservarea speciilor de floră și faună, mai multe pe  parcrodna.ro.


Abruptul uriaș la Râpei Piatra Rea este responsabil de formarea acestui prag, alcătuit din calcare, peste care apa Pârâului Cailor curge vijelios( dar nu acum!).
Izvoarele, căci sunt mai multe,  Pârâului Cailor pleacă de sub Șaua Galațiului, dintr-un circ glaciar care adăpostește vreo cinci lăcușoare glaciare blocate de mici morene frontale.

Apa acestora alimentează pârâul Cailor, care se împiedică de versanții vârfului Piatra Rea( 1825 metri) și cade către mica depresiune în care este situat complexul turistic.


Experiența merită trăită oricum, traseele din zonă va pot purta pe lângă cascadă, spre izvoarele Bistriței, spre vârful Galațiului sau chiar către poteca de culme, care leagă cele două mari vârfuri ale masivului, Pietrosu Mare( 2303 metri) și Ineul ( 2279 metri).

Un traseu pe triunghi roșu pleacă din stațiune, spre cascadă cale de 4 kilometri, pe care îl faceți într-o oră și jumătate, după care puteți merge către Lacul Știol sau Izvorul Bistriței, încă 2 kilometri, total traseu dus întors 5-6 ore.

1 Decembrie în secuime. Adică tot în România!

A fi tolerant înseamnă a fi educat, a-i înţelege pe ceilalţi cu toată gama de manifestări culturale, sociale şi etno-lingvistice. 
Experienţa de a petrece ziua naţională, într-o zonă în care eşti minoritar, deşi eşti în aceeaşi ţară, merită trăită de toţi cei care înteleg termenul de toleranţă, aşa cum l-am definit mai sus. 
Cei pătrunşi de sentimente patriotico-vadimiste, ignoranţii care nu pot face distincţia între secui, saşi sau unguri, n-au ce căuta acolo.


Vor căuta tot timpul, ,,noduri" în papura ,,bozgorilor", pe care îi urăsc sincer, deşi nu îi cunosc, sau nu le cunosc istoria şi tradiţiile.

La Balvanyos, la Sfânta Ana, sau la Băile Tuşnad, te simţi bine dacă nu ai căutătura aceea a românului hăituit, a românului obişnuit ca toţi cei din jurul lui să fie ca el.

Efortul gazdelor de altă etnie, de a te face să te bucuri de un moment special în viaţa şi istoria ţării tale, este de apreciat.
Şi spun asta când mă gândesc invers, empatic, la efortul de adaptare culturală a celor care ne servesc, sau a celor care ne asigură buna dispoziţie la petrecere.

Am simţit româneşte în secuime, fără îngrădiri şi fără exagerări sau indignări. M-am simțit român, respectat, poate mai mult decât în alte părți ale țării. Nu știu dacă privirile localnicilor, ale celorlalți meseni de altă etnie, ascundeau o tăcere revoltată sau o ură bine disimulată după un zâmbet politicos.
 Doar că nimic nu m-a deranjat, nimic n-a umbrit bucuria de a sărbători Marea Unire.

Locurile pe care le-am văzut sunt o particică din țara asta minunată unde istoria ne-a așezat împreună, unguri și sași, secui și armeni, români si țigani.

Spațiile geografice nu țin cont de asemănările sau deosebirile dintre etnii, fiecare ia de la natură ceea ce crede că merită și folosește ceea ce trebuie, și chiar mai mult decât atât.

Tinovul Mohoș și Lacul Sfânta Ana sunt administrate strălucit de o asociație de ecologiști secui.
Ghizii sunt foarte bine instruiți, bine documentați, și  suficient de discreți dacă situația o cere.
Chelnerii și muzicanții de la pensiunea Cetate din Balvanyos, sunt profesioniști desăvârșiți, iar limba română o stapânesc mai bine decât conaționalii noștri, unii primari pe sectoarele 5, supuși la ,,testuri" .

 Poate că au înțeles mai repede față de mulți români, că asta este și țara lor și că realitățile  și deciziile politice ne afectează pe toți, indiferent de etnie sau de religie. Poate că sunt mai români decât unii români. Nu știu, s-ar putea să greșesc.

Alte 30 şi ceva de articole despre Ţinutul Secuiesc -AICI

Sărbătoarea bujorului de munte- Șaru Dornei

La sfârșitul lui iunie, în fiecare an, în comuna Șaru Dornei se desfășoară sărbătoarea bujorului de munte. 
Nu știam că rododendronul ( Rhododendron Kotschy) sau smirdarul neaoș carpatin se numește bujor de munte. 
Deși cam trecut, după cum l-am întâlnit eu pe versanții Pietrosului ( de Călimani), sărbătoarea avea loc în centrul comunei, cu ceva întârziere față de dorința naturii.



Sărbătoarea în sine, nu are cum să te impresioneze, dacă te gândești la marile ,,zile ale orașelor".

Aceleași tarabe cu iz manelistic,  aceeași comercianți de pistoale cu bile șia lte chinezării cretine, lume multă îmbrăcată strident, și dornică de ceva caterincă. Ca peste tot, aș zice.

Ca un veritabil orășean, am căutat autenticul, în port, în gastronomie, în uneltele expuse sau aflate la vânzare, mai ales că citisem despre meșterii cojocari de pe valea Negrei.

Ceva ceva am gasit. O fată premiată la diferite concursuri, care își afișa cu mândrie diplomele și costumul popular.
Alături, într-o căbănuță, câțiva ciobani, tocmiți de primar, agitau un cazan mare în care se va pregăti  balmoș.
Cașul proaspăt stă cuminte pe rafturi, iar focul de lemne trosnește sub ceaun.

Asta m-a bucurat foarte mult, este prima dată când întâlnesc o asemenea dorință de a păstra o tradiție.

Puțin însă, pentru că  am sentimentul  acela că invazia este în plină desfășurare, iar picătura de tradiție bucovineană încearcă să reziste asaltului.
Este ca la Sobieski, până la urmă ne predăm.

Dacă vrei să citești:
Toate sărbătorile tradiționale din România
Satele cu meșteșuguri tradiționale


ȘI NU UITA SĂ DAI LIKE!

Schitul catolic de rit bizantin Sfânta Cruce- Stânceni

Un ghid al mănăstirilor catolice, pe care-l pregătesc de ceva vreme, mi-a provocat ,,întâlniri"  virtual-spirituale cu oameni deosebiți. Unul dintre aceștia este Maica Eliane, de undeva din Muntii Gurghiului, comuna Stânceni, cunoscută pentru apele sale minerale. Bucuria cu care mi-a scris, dorința și energia uriașă pusă în slujba ecumenismului, m-a cucerit. Adaug, în cele ce urmează, descrierea schitului și cuvintele pline de har pe care le-am primit. Sper ca Bunul Dumnezeu, să mă ajute să ajung vreodată la Stânceni.

Fragment din Ghidul mănăstirilor catolice din România: 

Cartea poate fi cumparată în format ebook de pe google play:

https://play.google.com/store/books/details?id=2kC8DwAAQBAJ

Ca toţi să fie una pentru ca lumea să creadă (Ioan 17,21)

Această dorinţă a lui Isus, în ajunul morţii sale, reluată cu insistenţă de Conciliul Vatican II (decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio în 1964), este la originea fondării Carmelului, la Saint-Rémy (Franţa, Côte d’Or), în 1974, de către Maica Elisabeta, fostă prioră la Carmelul din Tchong King (China), apoi la cel din Nancy, însoţită de trei carmelite din Nancy. Cu convingerea că Carmelul, care s-a născut în peşterile palestiniene, şi care a ştiut să integreze în sfinţii săi bogăţiile occidentale, poate fi o punte între Orient şi Occident, ele au adoptat ritul bizantin care permite o comuniune vitală cu sufletul Ortodoxiei. Mănăstirea este dedicată prorocului Ilie care adună în cultul său evrei, creştini şi musulmani. Este un loc de rugăciune pentru Unitatea creştinilor, rugăciune care este îndeosebi comuniune cu misterul trinitar, arhetipul Unităţii Bisericii. Prin celebrarea liturghiei bizantine, studierea Părinţilor Bisericii, scriitura icoanelor, carmelitele încearcă să trăiască în inima Bisericii nedivizate.

În urma unor întâlniri interconfesionale şi internaţionale ale călugăriţelor, carmelitele de la Saint-Rémy s-au împrietenit cu călugăriţe şi preoţi ortodocşi români. Apoi, în 1994, o călătorie le-a făcut să descopere Biserica greco-catolică română. Ca răspuns la chemarea Mitropolitului ei Înalt Preasfinţitul Lucian Mureşan, la 14 septembrie 1994, carmelitele din Saint-Rémy au cumpărat în Transilvania un teren situat într-o vale înaltă a unui afluent al Mureşului, Gudea, pentru a construi aici un mic schit, cămin de iubire şi de rugăciune ecumenică. Ele au putut să construiască clădirile necesare pentru un mic „colegiu al lui Hristos” (treisprezece surori potrivit expresiei sfintei Tereza de Avila).

Putem sa rezumăm idealul carmelitan în cinci prescripţii spirituale: Hristos: trăirea în dependenţă faţă de Hristos, slujirea lui în mod fidel cu o inimă curată şi cu o conştiinţă dreaptă; speranţa mântuirii doar prin el şi ascultarea de el, prin persoana stareţei, în spirit de credinţă; Meditarea Sfintei Scripturi: fiecare să rămână în chilia sa, să mediteze zi şi noapte la legea Domnului şi să-şi întărească spiritul prin gânduri sfinte, pentru ca, cuvântul lui Dumnezeu să fie din abundenţă pe buzele şi în inimile noastre, şi ca totul să se facă după cuvântul Domnului; Rugăciune liturgică: celebrarea zilnică în comunitate a Euharistiei şi a rugăciunii Bisericii; Asceză: practicarea ascezei potrivit Evangheliei şi îmbrăcarea armurii lui Dumnezeu pentru a trăi cu pioşenie în Hristos; urmarea exemplului apostolului Pavel dedicându-se cu generozitate muncii; practicarea unei mortificări perseverente unită cu discernământul, care determină virtuţile; Comunitatea: stabilirea unei comuniuni de viaţă susţinută de relaţii frăţeşti, de iubire în corectarea reciprocă, de punerea în comun a bunurilor şi de o solicitudine spirituală reciprocă, sub conducerea priorei, pusă în slujba comunităţii;

Adică o viaţă de rugăciune continuă, în singurătate, tăcere şi spirit de vigilenţă evanghelică, în iubire, pentru toţi. Vocaţia şi misunea Carmelului în Biserică este de a căuta faţa Dumnezeului celui viu şi de a sta dinaintea lui, pentru toţi. Viaţa noastră este o căutare constantă, zi după zi, în credinţă, speranţă şi iubire, a prezenţei lui Dumnezeu şi a Feţei sale. O viaţa bazată pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi docilitate faţă de Spiritul Sfânt după exemplul Fecioarei Maria. O viaţă de urmare a lui Hristos în aventura rugăciunii neîncetate pentru Biserică şi pentru lume.

Congregație: Surorile Carmelitane de rit bizantin( Ordinul Carmelitanilor Desculți)

Hram: Schimbarea la Faţă, 6 August/ Hramul Schitului: Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie
Locație: com Stânceni, str. Gudea nr.281, 547575, județul Mureș

Tel/Fax: 0265719914 Tel: 0740 88 01 25

Mail: schitulstanceni@yahoo.fr

Web: www.monasteresaintelie.com

Nr. persoane consacrate: 1 soră, 1 novice, 1 preot arhimandrit și 4 oblați

Sora superioară: Maica Eliana Poirot

Capela Sf. Ana- istorie și legendă

Toți cei care au vizitat celebrul lac Sf. Ana, au vizitat cu siguranță și capela situată într-o poiană  frumoasă de lângă acesta. Când am citit istoricul capelei, care este indestructibil legat de istoria secuilor pe aceste meleaguri, n-am văzut nicio mențiune despre legenda care o are în centru pe Sfânta Ana.

Citiți istoricul capelei, apoi citiți și legenda- AICI.
Fotografii cu Lacul Sf. Ana- AICI.

Pasul Rotunda, legătura dintre Transilvania, Maramureș și Bucovina

Cum am mai scris și despre Pasul Tihuța, trecătorile românești sunt adevărate plăci turnante pentru amatorii de drumeții în creierii munților. Mai ales dacă pasul este situat la intersecția a trei regiuni istorice și este considerat cel mai pitoresc pas de altitudine din Carpații Orientali.

Așa este cazul Pasului Rotunda, de unde poți cuprinde cu privirea dar și cu pasul, Țara Bârgaielor spre sud, Țara Maramureșului spre nord-vest  și Țara Bucovinei ( compartimentul Dornelor)spre nord-est.
Pasul îl găsiți și pe harta alăturată, dar să vă explic cum ajungeți acolo și ce aveți de văzut. Are altitudinea de 1271 de metri și se află pe un drum național(?!), DN 17 D, care urcă până aproape de izvoarele Someșului Mare.
Mergeți prin comunele Rodna și Șanț  (ultima localitate este Valea Mare) și urcați apoi prin păduri nesfârșite și serpentine prietenoase, până la indicatoarele din fotografii.
Drumul a fost construit în 1859, pentru a lega regiunile menționate, sau județele Bistrița -Năsăud, Maramureș și Suceava.

Drumul este pietruit, și suficient de accesibil, dar aveți grijă să nu porniți după ce a plouat, s-ar putea să rămâneți acolo și să vă întâlniți cu ursuleții.


Practic, până la cabana de la Rotunda, nu vezi decât două sau trei remorci vechi în care tăietorii de lemne se odihnesc, în rest nici țipenie.
Tocmai asta dă farmecul traseului. Surprinzător, sus vă așteaptă o cabană fără pretenții de mare pensiune, dotată cu cele necesare și adminstrată de doi oameni iubitori de munte, care trăiesc non stop pe munte.

Panourile îți arată că ești în Parcul Național Munții Rodnei, în zona rezervației Bila-Lala, cu trasee minunate spre Ineu( 2279 m), al doilea vârf ca înălțime din masiv, după Pietrosul Mare( 2303 m). De aici se vede și vf. Omu din masivul cristalin al Suhardului( 1932m), ceea ce-ți amintește că pe acolo trece Bistrița Aurie și se află inima tradițională a Bucovinei.
Până la Cârlibaba sunt vreo 14 kilometri, iar până în drumul national ( DN 18) încă 6 kilometri și de acolo spre Pasul Prislop, alți câțiva kilometri buni.


Așadar, opriti-vă în Pasul Rotunda( sau Rodna, pe unele hărți), cu cortul sau la cabana, și explorați Lacul Lala, vârfurile Ineu și Ineuț( pe marcaj bandă albastră), Vf. Omu din Suhard, Pasul Prislop( 1416 metri), sau lacurile glaciare de pe culmile cristaline ale Rodnei.


Vizualizaţi Pasul Rotunda(Rodna) pe o hartă mai mare


 Despre Pasul Tihuța- AICI

Toate pasurile din Carpații Românești- AICI 

Și nu uita să dai LIKE !

Pensiunea Doris- Rodna, Valea Someșului Mare

Este situată pe DN17D, la intrarea în comuna Rodna, din județul Bistrița Năsăud. Este o construcție nouă, modernă, cu 28 de locuri de cazare, în camere moderne și decorate cu mult bun gust. Are 3 stele și este cam singura opțiune decentă de cazare pe Valea Someșului Mare.

Celelalte pensiuni( nu mai mult de trei) sunt undeva pe drumuri secundare, unde ai surpriza să găsești ori închis ori prea plin, ori grupuri de ,,turiști" prieteni cu Guță.

O locație, după cum spuneam, decentă cu restaurant excelent amenajat și cu o terasă ce dă spre râul mai sus amintit.
Prețurile sunt mici prin comparație cu servicile dar și cu pensiunile despre care vorbeam, și care oricum sunt în apropiere de Sângeorz Băi( o altă stațiune care a ratat șansa de se reinventa).
Așadar, o cameră costă în jur de 100 de lei cu mic dejun, iar pentru celelalte mese din timpul zilei, oferta este foarte bogată, inclusiv cu preparate tradiționale bistrițene.

La minusuri, aș nota în primul rând faptul nemaiîntîlnit, de a se închide pensiunea pe timpul nopții, fără să ai posibilitatea să mergi nici până la mașină, nu mai vorbesc de urgențe sau de o cafea măcar de la benzinăria de peste drum. Trist dar și comic în același timp, să te foiești până aproape de ora 8( primul semn de viață din partea angajaților) prin toată pensiunea și să nu fie nimeni prin preajmă?!


Poziția la stradă îți dă acel sentiment că te afli în tranzit și nu la odihnă, asta chiar dacă traficul nu este intens. Sigur, poți să iei cameră cu vedere către râu dar pe malul celălalt se află un service si multe, multe ...cauciucuri. Drumul ,,național"  se termină- ca asfalt-  la câțiva kilometri de Pasul Rotunda, despre care vă voi povesti altădată.

Chiar dacă are două minusuri, restul serviciilor sunt excelente și oricum nu prea aveți de ales în zonă. Mai ales că în  comuna Rodna se pot vedea ruinele bazilicii dominicane din secolul al XIII lea, muzeul etnografic sau biserica ortodoxă de dimensiuni foarte mari. De asemenea, se pot face drumeții pe Valea Vinului la Casa de odihnă a scriitorilor sau la lacurile glaciare din rezervația Bila -Lala.



Notă:  siteul pensiunea-doris.ro nu mai există, așa că luați legătura cu ei la office@pensiunea-doris.ro sau la tel 0236377452 sau 0744 643 753

Crucea Manafului- un megalit românesc

Un manaf era un soldat turc, din oștile beilor ce pârjoleau Peninsula Balcanică, în secolele tulburi ale Evului Mediu. Manaful, este de fapt un turcism, cam ca peșcheș sau ciubuc. 

Ce legătură să aibă turcul din Asia Mică, cu o cruce de pe dealurile Buzăului?

Asta nu știu, stiu doar că sculptorii  iscusiți din zona Săhătenilor, construiau în secolul al XVIII lea cruci impozante din piatră, pe care le amplasau pe înălțimi, în vii sau ca niște troițe la intersecții de drumuri.

Această cruce, care există şi astăzi, este ridicată în mijlocul viilor din Săhăteni, și reprezintă un monument votiv de mari dimensiuni. Are 4 metri înălțime, cu grosimea la bază de 64 de centimetri, fiind flancată de 4 stălpi groși dispuși în patrulater.

Din ce știu eu, este unic în țară, are arcadele cioplite dintr-un singur bloc și este decorată cu personaje biblice  dar și elemente fito( plante) și zoomorfe( animale). Ea a fost transportată pe niște ramuri uriașe de stejar, printr-un sistem ingenios numit cobilie.

Enigmaticul megalit românesc, seamănă întrucâtva cu ciudatele statui din Insula Paștelui, mai ales că  a fost transportat cu acea cobilie, cale de 8 kilometri, având o greutate de 6 tone, cam ca statuile mai mici din insula mai sus menționată. Măcar la noi se cunoaște modalitatea de transport dar și cioplitorul.

Se scrie că a fost comandată pe timpul domniei lui Gheorghe Bibescu,  unui sculptor numit Iordache Vrabie din Bădeni, devenind vârful artei sculpturale populare din țara noastră, împreună cu Crucea Frumoasă  de pe Dealul Istrița, sau Fântâna Beizadelelor din zona Bădenilor. ( dupa Corneliu Ștefan, Expediție la apa vie, Ed. Albatros)