blog de lărgit orizontul Admin: Viorel Irașcu, Bacău, e-mail viocalatorul@gmail.com sau v_irascu@yahoo.com
Se afișează postările cu eticheta minuni tehnice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta minuni tehnice. Afișați toate postările
marți, 16 iunie 2015
Mănăstirea Râmeți din inima Trascăului
După aproape 20 de kilometri absolut spectaculoși, făcuți pe unul dintre cele mai frumoase drumuri din România, pe Valea Mănăstirii sau a Stremțului, se ajunge la Mănăstirea Râmeț, din creierii unicilor munți ai Trascăului.
Faceți la Teiuș la stânga( cum veniți de la Alba Iulia), urmați panglica de asfalt proaspăt, prin Stemț, Geoagiu de Sus, Valea Mănăstirii și ajungeți intr-un loc unic, dat de spațiul (singurul din zonă) mai larg creat de valea răului la ieșirea dintre stâncile Pleașei, unde răul creează fantasticele chei ale Râmeților( despre mica aventură cu băiețelul meu- AICI).
Aceste locuri binecuvântateau fost căutate din cele mai vechi timpuri de către pustnici și călugări din ordinul ,,Eremiților", de unde și numele localității. Aceștia au ctitorit aici o micuță biserică de lemn, pe care au înlocuit-o mai târziu cu una din piatră de râu.
Biserica, așa cum este ea astăzi, este una dintre cele mai vechi vetre de credință ortodoxă din acest spațiu montan, împreună cu frumoasa mănăstire de la Lupșa, de pe valea Arieșului.
O inscripție păstrată pe al treilea strat de pictură din naos, indică anul 1377, cu precizarea că a fost zugrăvită de un anume meșter Mihu din Crișul Alb, în timpul domniei regelui Ludovic, și când prin aceste părți bisericile erau păstorite de episcopul român Ghelasie.
Biserica a fost clădită pe un puternic izvor de apă pură de munte, din care vă puteți astâmpăra setea și azi, zidurile fiind ridicate din piatră de râu, cu grosimea de 1 metru, întreaga incintă având lungimea de 12 metri și lățimea de 6 metri.
Intrarea în clopotniță se făcea pe la primul etaj, iar masivitatea acesteia, față de modestia arhitecturală bisericii, indica rolul de apărare avut de clopotniță și de donjonul din apropiere, caracteristic secolelor XIII-XIV.
Portalul și intrarea în biserică susțin o inscripție datată 1486-1487, în care se vorbește de lucrări de restaurare, din timpul lui Matei Corvin.
Interiorul a fost zugrăvit de mai multe ori, primele straturi, în 1376 iar ultimele în secolul al XVIII lea.
Biserica în stil romanic este ,,îngropată" în depunerile aluvionare aduse de pârâu, și rezultate din eroziunea pereților calcaroși ai masivului Pleașa, cu mai bine de 1m și 20 cm.
Undeva în lateral se află vechea clădire de piatră a mănăstirii, care a fost amenajată ca un mic muzeu cu colecții de icoane pe sticlă, elemente etnografice și carte românească.
N-ar trebui să ratați zona, pentru că întrunește toate condițiile, pentru un circuit micuț dar bogat în obiective și experiențe. Și dacă nu sunteți doar pelerini legați la ochi, care vin la mănăstire căutând izbăvire, dar neștiind nicidecum unde se află, în spațiu și timp, dați-vă răgaz pentru o plimbare prin cheile cele sălbatice ale Râmeților, măcar până unde nu mai puteți înainta pe potecă, rugați-vă pentru voi și pentru ceilalți în liniștea zidurilor mănăstirii, și opriți-vă la biserica de lemn din Geaogiu, ca să admirați arhitectură din secolul al XVIII, sau căutați în Stemț, ruinele Cetății Diodului.
luni, 11 mai 2015
Program Mocănița Huțulca plus poze oficiale
Cei de la Asociația pentru păstrarea liniilor înguste din România mi-au trimis programul pe 2015 și câteva poze oficiale și originale, pentru a continua promovarea acestei linii ferate înguste din zona Moldovița- Bucovina.
Pentru cei interesați, iată ,,mersul trenurilor" prin munți și văi bucovinene.
Alte articole despre Huțulca și nu numai :
Traseele de mocăniță din România
Mocănița de pe Vaser- Maramureș
Huțulca - Mocănița din Bucovina
Pentru cei interesați, iată ,,mersul trenurilor" prin munți și văi bucovinene.
Alte articole despre Huțulca și nu numai :
Traseele de mocăniță din România
Mocănița de pe Vaser- Maramureș
Huțulca - Mocănița din Bucovina
miercuri, 29 aprilie 2015
Oravița și monumentele sale excepționale
by Sofia Flori
În Oravița am ajuns fără să vreau. De fapt plecasem să văd unde intră Dunărea în țară, la Baziaș, dar am rătăcit drumul prin Moldova Nouă și Moldova Veche, pâna am nimerit în Oravița. Ajunsă acolo, am căutat celebrul teatru și până să mă dezmeticesc unde să întreb și pe unde să merg, m-am oprit la o biserică.
Era Biserica "Sfântul Ilie", construită în anul 1743. Aici mi s-a spus că trebuie să țin drumul drept și că undeva în partea stângă o să văd un panou informativ mare, cu locația teatrului.
Căutând panoul menționat am zărit o biserică foarte frumoasă: Biserica ortodoxă " Adormirea Maicii Domnului ". A fost construită între 1781-1784, iar în spate ascunde Capela și cimitirul, înșirat pe o colină. A doua oprire a fost poarta bisericii: era închisă, așa că m-am mulțumit să o văd doar din stradă.
Bineînțeles că nu am găsit panoul despre care mi se vorbise, așa că m-am mai plimbat prin oraș. După ce a inceput o ploaie torențială care m-a obligat să trag pe dreapta, am observat că oprisem oarecum in fața teatrului (la câțiva metri de clădire, fix in fața poliției).
Teatrul din Oravița este primul teatru din România și este o copie fidelă a teatrului din Viena, la scară mai mică. A fost construit in 1817 de arhitectul Ion Niuni, pe terenul unei foste mine. Pentru construcția lui s-au strâns bani de la asociațiile (multi)culturale existente la acea vreme, în total aproximativ 30.000 de florini de aur, o sumă uriașă! Inaugurarea s-a făcut în prezența Împaratului Francisc I și a Împărătesei Augusta Carolina.
Este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lampi de acetilenă . Este primul teatru din sud-estul Europei construit din piatră. La parterul clădirii, în interior, se observă zidul de piatră necioplită, care după spusele ghidului are grosimea de aproximativ 90 de cm.
Din foaier se intră în sala de spectacole. Aceasta este magnifică: decorată in stil rococo, cu ornamente aurii și roșii si dominată de un candelabru superb donat de firma Guban din Timișoara în anul 1953.
Înainte de a lua loc pe un scaun, ghidul m-a chemat să îmi arate că în acest teatru mai există o premieră: aici s-a folosit pentru prima dată "rețeta 24 " - un amestec de oțel si fontă cu care a fost consolidată clădirea. Mai târziu aceeași rețetă a fost cerută de către Gustave Eiffel pentru construcția turnului ce-i poartă numele . Sala are formă semicirculară, cu loji la parter dar și la balcon. Scaunele sunt aceleași din 1893, în total fiind 200 de locuri cu tot cu cele de la balcon. Locurile pe scaune se ocupau in funcție de rang si ocupație: cei mai săraci stăteau la etaj, în picioare.
Acustica sălii este și astăzi foarte bună, păstrându-se peste timp.
Când am ajuns pe scenă ghidul m-a sfătuit să fac câteva poze cu reflexia candelabrului în pian (știa dânsul locul cel mai bun pentru pozat). Pianul cu care s-a inaugurat teatrul este expus într-o camera de la etaj, pe scenă aflându-se unul nou. Pe scena teatrului au susținut reprezentații trupe importante din întreaga lume. În anul 1868 a susținut două reprezentații și trupa în care Mihai Eminescu era sufleur.
Preț bilet : pentru 2 persoane cred că am plătit 15 lei cu tot cu taxa foto.
În Oravița am ajuns fără să vreau. De fapt plecasem să văd unde intră Dunărea în țară, la Baziaș, dar am rătăcit drumul prin Moldova Nouă și Moldova Veche, pâna am nimerit în Oravița. Ajunsă acolo, am căutat celebrul teatru și până să mă dezmeticesc unde să întreb și pe unde să merg, m-am oprit la o biserică.
Era Biserica "Sfântul Ilie", construită în anul 1743. Aici mi s-a spus că trebuie să țin drumul drept și că undeva în partea stângă o să văd un panou informativ mare, cu locația teatrului.
Căutând panoul menționat am zărit o biserică foarte frumoasă: Biserica ortodoxă " Adormirea Maicii Domnului ". A fost construită între 1781-1784, iar în spate ascunde Capela și cimitirul, înșirat pe o colină. A doua oprire a fost poarta bisericii: era închisă, așa că m-am mulțumit să o văd doar din stradă.
Bineînțeles că nu am găsit panoul despre care mi se vorbise, așa că m-am mai plimbat prin oraș. După ce a inceput o ploaie torențială care m-a obligat să trag pe dreapta, am observat că oprisem oarecum in fața teatrului (la câțiva metri de clădire, fix in fața poliției).
Teatrul din Oravița este primul teatru din România și este o copie fidelă a teatrului din Viena, la scară mai mică. A fost construit in 1817 de arhitectul Ion Niuni, pe terenul unei foste mine. Pentru construcția lui s-au strâns bani de la asociațiile (multi)culturale existente la acea vreme, în total aproximativ 30.000 de florini de aur, o sumă uriașă! Inaugurarea s-a făcut în prezența Împaratului Francisc I și a Împărătesei Augusta Carolina.
Este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lampi de acetilenă . Este primul teatru din sud-estul Europei construit din piatră. La parterul clădirii, în interior, se observă zidul de piatră necioplită, care după spusele ghidului are grosimea de aproximativ 90 de cm.
Din foaier se intră în sala de spectacole. Aceasta este magnifică: decorată in stil rococo, cu ornamente aurii și roșii si dominată de un candelabru superb donat de firma Guban din Timișoara în anul 1953.
Înainte de a lua loc pe un scaun, ghidul m-a chemat să îmi arate că în acest teatru mai există o premieră: aici s-a folosit pentru prima dată "rețeta 24 " - un amestec de oțel si fontă cu care a fost consolidată clădirea. Mai târziu aceeași rețetă a fost cerută de către Gustave Eiffel pentru construcția turnului ce-i poartă numele . Sala are formă semicirculară, cu loji la parter dar și la balcon. Scaunele sunt aceleași din 1893, în total fiind 200 de locuri cu tot cu cele de la balcon. Locurile pe scaune se ocupau in funcție de rang si ocupație: cei mai săraci stăteau la etaj, în picioare.
Acustica sălii este și astăzi foarte bună, păstrându-se peste timp.
Când am ajuns pe scenă ghidul m-a sfătuit să fac câteva poze cu reflexia candelabrului în pian (știa dânsul locul cel mai bun pentru pozat). Pianul cu care s-a inaugurat teatrul este expus într-o camera de la etaj, pe scenă aflându-se unul nou. Pe scena teatrului au susținut reprezentații trupe importante din întreaga lume. În anul 1868 a susținut două reprezentații și trupa în care Mihai Eminescu era sufleur.
Astăzi
teatrul nu mai este atât de folosit: nu se mai joacă spectacole
grandioase ! De cele mai multe ori sala este folosită de către copiii
care fac repetiții pentru diferite evenimente.
Ghidul
de la teatru este un om deosebit: îi face plăcere să povestească și o
face cu pasiune, vrând parcă să te determine să iți dorești să nu mai
pleci din zona aia. :)
Oravița - un
mic orășel cu străzi înguste care urcă pe deal, pe care l-am îndrăgit
imediat ! Este un oraș cu mai multe premiere naționale: primul teatru,
prima gară, prima cale ferată de munte, prima farmacie montană și prima
fabrică de bere. Data viitoare sper să descopăr mai mult din acest
colțișor frumos de țară !
Teatrul Vechi Mihai Eminescu se afla pe strada Mihai Eminescu nr 18.
Program : de marți până duminică, de la 10 la 18.Preț bilet : pentru 2 persoane cred că am plătit 15 lei cu tot cu taxa foto.
joi, 5 februarie 2015
Barajul Kölnbrein- Maltatal din Austria
Sunt fascinat de baraje și de lacuri de acumulare, construite în creierii munților. Am umblat prin România pe la cele mai înalte și mai spectaculoase baraje, la Gura Râului în Retezat- de 137 m, considerat cel mai înalt din țară, sau pe Latorița , la Petrimanu și Galbenu, ca să nu mai vorbesc de Vidraru și Bicaz-Izvorul Muntelui.
În Austria, în zona de nord a Carinthiei, l-am văzut pe regele barajelor, un ,,dam,, înalt de 200 de metri, în dublu arc, pe valea râului Malta, se numește Kölnbrein, și este o minune tehnică cu care austriecii se mândresc, nevoie mare.
Au și cu ce dacă, ne uitam bine, pentru că dincolo de peisajul dat de Alpii din jur, incluși în Parcul Național Hohe Tauern (2500-3500 de metri) au amenajat în zonă un centru turistic care are, un hotel ( Berghotel Malta), un mic muzeu tehnic, un magazin de suveniruri și un cinema 5D, care te lasă cu gura căscată, la propriu. Pe baraj se află un skywalk, construit în 2010 pentru amatorii de bungee jumping, iar traseele montane se intersectează în zona barajului, fie că este vorba de drumeție, bird watching sau alpinism în stare pură.
Ce face însă acest baraj atractiv, este drumul de altitudine construit în anii '70, Maltatal Hochalm Strasse, pentru camioanele și mașinile care trebuiau să alimenteze șantierul cu materiale de construcție. Sute de cascade, pereți abrupți și câteva tuneluri prin care autocarul se strecoară cu mare dificultate, completează aventura numită Kölnbrein.
Barajul a fost construit în anii 1971-1977, cam în aceeași perioadă cu victoriile comuniste Vidraru și Bicaz de la noi, fiind dat efectiv în folosință în 1979, după ce au constatat că în baraj apăruseră fisuri generate de presiunea apei și ridicarea nivelului lacului de acumulare. Odată reglate aceste aspecte tehnico-fantastice, barajul lung de 626 de metri, hidrocentrala cu o putere de 1200 de GW și rezervorul uriaș de apă( 1,5 mil. mc), și-au adus aportul la dezvoltarea Austriei centrale.
Una peste alta, drumul de Spittal an der Drau, prin Gmund spre valea râului Malta este o încântare, însă atenție cu programul, pentru că după ora 17 nu mai permit urcarea. În plus de asta, se plătește la barieră la intrarea pe Hochalm Strasse, și trebuie mers cu grijă pentru că la întâlnirea cu alte mașini este foarte complicat, drumul având o singură bandă, și din loc în loc sunt amplasate chiar semafoare. Timp suficient de așteptare, numai bun pentru poze, pentru admirarea molizilor și zâmbrilor( o specie de pin montan), a cascadelor și a pereților surplombați.
miercuri, 3 septembrie 2014
Moara lui Moș Antonie și a lui Tanti Livia de la Ludești
Într-o dimineață de început de august, când aburii se pregătesc să se ridice leneș peste câmpurile scurte de la poalele Șureanului, oprim la intrarea în satul Ludeștii de Jos( com. Orăștioara de Sus) să întrebăm de moara unică de aici.
La prima casă pe dreapta era o bâtrână, care tocmai trecuse strada, venind în poală cu o mână de roșii din grădinița cu legume.
- Sărut mana, zic, aici este moara lui Moș Antonie?
- Da, iaca mamă, aci la prima casă.
- Și putem să o vedem? Bătrânul este acasă?
- Bătrânul a murit acum șase săptămâni. Era soțul meu...
Încurcați de situație, ne strecurăm în tăcere din mașină, ne exprimăm sincer părerea de rău, și facem cunoștință cu Tanti Livia. Ea a mai rămas aici, să ducă mai departe secretul și fala singurei mori de apă rămase pe pârăul Grădiștei( ce vine tocmai de la Regia lui Decebal), din cele 15 care populau zona de la Costești și până la oraș, la Orăștie.
Cu lacrimi, încă, în colțul ochilor, ne invită în curte, trecând sprintenă peste pragul jos de la poarta cea mare, semn că aici este casă de oameni gospodari. Curtea pietruită, dă în câțiva metri, în zbaturile uriașe ale celor două roți, căptușite acum cu rame de metal. Cele de lemn putrezeau repede, așa că Moș Antonie Gavriloiu, le-a schimbat, pentru că multă lume încă venea să macine grâul sau porumbul aici.
De pe podețul îngust, cu bârne de stejar vechi de ani și ani și acoperite cu mușchi, se vede mai bine mecanismul roților dințate, pârâul care împarte curtea în două și gaterul ridicat în continuare, deasupra apei.
Tanti Livia ne învită înăuntru, să vedem unde se macină cerealele și unde sunt pietrele de moară, grele de mai bine de jumătate de tonă. Este obișnuită cu turiștii și extrem de volubilă, povestește că moara este veche, de dinainte de 1900, iar meșteșugul s-a transmis din generație în generație.
Un nepot de la Brașov, vrea să conserve totul așa cum este, funcțional, adică, și să deprindă lucrul la moară, la vâltoare și la gater. Este om învățat, are facultate și doctorat, dar ține enorm la tradițiile materiale și spirituale ale urmașilor dacilor.
Uimit, constat că în câteva minute, între noi s-a creat o chimie și o empatie specială. Și eu, și soția și cel mic ne uităm la tanti, ca la bunicile noastre, care doar trebuie ascultate. Au ce să-ți povestească, au o viață trăită și atâtea greutăți peste care au trecut, încât te întrebi dacă astăzi cineva ar putea rezista.
- Și pe timpul lui Ceaușescu, ce făceați?
- Moara am păstrat-o, cu greu, tatăl soțului meu a fost bătut de securiști, dar tot n-a dat-o.
- Da, ce a lucrat?
- Soțul meu era sofer pe rată și muncea aproape toată ziua, seara venea acasă și se apuca să macine. Ne prindea miezul nopții la troacă și la litare( recipientul de făină și vasul de lemn de măsurat făină). A doua zi, bărbatul meu, la cinci era pe autobuz. Și iaca așa a trăit 85 de ani, da repede s-a mai dus. Și nu mi-e ușor de loc.
Bătrâna tanti Livia, se așează încet pe băncuța acoperită cu un preșuleț. Pe perete, deasupra, stau bătute în caiele vreo cinci potcoave uzate. Nu mă pot abține, și cu toată rușinea îi cer o potcoavă. Cu mare drag, îmi spune să o iau pe cea pe care o doresc. Noroc. Doamne Ajută!
Bucuroasă că ne are de oaspeți, ne duce peste drum, într-un fel de garaj, unde, la loc de cinste, stă un darac de lână vechi de zeci de ani, cumpărat de Moș Antonie de la Sibiu, iar afară o batoză, pentru treierat grâul, cu un motor Denes Benz la fel de vechi ca și daracul.
La final, facem o poză cu Tanti Livia, care ne spune că îi suntem tare dragi, și că parcă ne cunoaște de mult timp. Așa este, și noi avem aceași senzație.
Că bunica era lângă noi...
La prima casă pe dreapta era o bâtrână, care tocmai trecuse strada, venind în poală cu o mână de roșii din grădinița cu legume.
- Sărut mana, zic, aici este moara lui Moș Antonie?
- Da, iaca mamă, aci la prima casă.
- Și putem să o vedem? Bătrânul este acasă?
- Bătrânul a murit acum șase săptămâni. Era soțul meu...
Cu lacrimi, încă, în colțul ochilor, ne invită în curte, trecând sprintenă peste pragul jos de la poarta cea mare, semn că aici este casă de oameni gospodari. Curtea pietruită, dă în câțiva metri, în zbaturile uriașe ale celor două roți, căptușite acum cu rame de metal. Cele de lemn putrezeau repede, așa că Moș Antonie Gavriloiu, le-a schimbat, pentru că multă lume încă venea să macine grâul sau porumbul aici.
De pe podețul îngust, cu bârne de stejar vechi de ani și ani și acoperite cu mușchi, se vede mai bine mecanismul roților dințate, pârâul care împarte curtea în două și gaterul ridicat în continuare, deasupra apei.
Tanti Livia ne învită înăuntru, să vedem unde se macină cerealele și unde sunt pietrele de moară, grele de mai bine de jumătate de tonă. Este obișnuită cu turiștii și extrem de volubilă, povestește că moara este veche, de dinainte de 1900, iar meșteșugul s-a transmis din generație în generație.
Un nepot de la Brașov, vrea să conserve totul așa cum este, funcțional, adică, și să deprindă lucrul la moară, la vâltoare și la gater. Este om învățat, are facultate și doctorat, dar ține enorm la tradițiile materiale și spirituale ale urmașilor dacilor.
Uimit, constat că în câteva minute, între noi s-a creat o chimie și o empatie specială. Și eu, și soția și cel mic ne uităm la tanti, ca la bunicile noastre, care doar trebuie ascultate. Au ce să-ți povestească, au o viață trăită și atâtea greutăți peste care au trecut, încât te întrebi dacă astăzi cineva ar putea rezista.
- Și pe timpul lui Ceaușescu, ce făceați?
- Moara am păstrat-o, cu greu, tatăl soțului meu a fost bătut de securiști, dar tot n-a dat-o.
- Da, ce a lucrat?
- Soțul meu era sofer pe rată și muncea aproape toată ziua, seara venea acasă și se apuca să macine. Ne prindea miezul nopții la troacă și la litare( recipientul de făină și vasul de lemn de măsurat făină). A doua zi, bărbatul meu, la cinci era pe autobuz. Și iaca așa a trăit 85 de ani, da repede s-a mai dus. Și nu mi-e ușor de loc.
Bătrâna tanti Livia, se așează încet pe băncuța acoperită cu un preșuleț. Pe perete, deasupra, stau bătute în caiele vreo cinci potcoave uzate. Nu mă pot abține, și cu toată rușinea îi cer o potcoavă. Cu mare drag, îmi spune să o iau pe cea pe care o doresc. Noroc. Doamne Ajută!
Bucuroasă că ne are de oaspeți, ne duce peste drum, într-un fel de garaj, unde, la loc de cinste, stă un darac de lână vechi de zeci de ani, cumpărat de Moș Antonie de la Sibiu, iar afară o batoză, pentru treierat grâul, cu un motor Denes Benz la fel de vechi ca și daracul.
La final, facem o poză cu Tanti Livia, care ne spune că îi suntem tare dragi, și că parcă ne cunoaște de mult timp. Așa este, și noi avem aceași senzație.
Că bunica era lângă noi...
miercuri, 21 mai 2014
Bisericile de lemn din județul Bacău
Biserica de lemn Sf. Nicolae, com Berești -Tazlău, 1819 |
Câteva considerații legate de bisericile de lemn din județul Bacău:
- în primul rând trebuie amintit orașul Tg. Ocna, unul dintre campioni la numărul de biserici de lemn din țară, are nu mai puțin de 5 astfel de monumente religioase, din care se remarcă biserica armenească de lemn;
- cel mai întâlnit hram este cel al Sf. Nicolae, ca de altfel în întreaga țară, urmat de bisericile închinate Sfinților Voievozi, hram întâlnit cu preponderență în Moldova, iar cel de-al treilea hram este cel legat de Sfânta Fecioară; curioasă este lipsa hramului Cuv. Parascheva, cel care abundă în general în Moldova, întâlnit la o singură biserică;
- Com. Berești-Tazlău- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1819
- Sat Prisaca, com. Berești-Tazlău- biserica de lemn Sf. Ilie, sec XIX
- Com. Cașin- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril , 1796 și biserica de lemn Sf. Nicolae din satul Curița, 1740, ref. 1933
- Sat Pralea, com. Căiuți- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1755, ref. 1810
- Com. Colonești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1673 și biserica de lemn Sf. Dumitru, 1809, ref. 1832
- Oraș Comănești- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec. XIX
- Com. Corbasca- biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, a mănăstirii Pogleț, 1828
- Com. Dămienești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1779 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Drăgești, 1773
- Oraș Dărmănești- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1808, pictată în 1873 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Lapoș, 1813, și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Plopu, 1795, ref.în 1886
- Com. Filipeni- biserica de lemn din sec. XVII și biserica de lemn din satul Mărăști, 1801-1815
- Com. Găiceana- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1808, ref. 1864, îmbrăcată în scânduri
- Com. Gura Văii- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1781
- Sat Brătila, com. Helegiu- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec.XVIII, ref. 1930 și biserica de lemn din satul Drăgugești, 1790
- Sat Fundoaia, com. Huruiești- biserica de lemn Sf. Ioan Botezătorul, 1800
- Sat Bazga, com. Horgești- biserica de lemn din 1875
- Sat Poiana, com. Livezi- biserica de lemn Sf. Dumitru, 1814
- Sat Șesuri, com. Măgirești- biserica de lemn Sf. Gheorghe, 1648
- Sat Luncani, com. Mărgineni- biserica de lemn Intr. în bis. a Maicii Domnului, 1777 și biserica de lemn din satul Podiș, 1845
- Sat Fântânele, com. Motoșeni- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1763 și biserica de lemn Înălțarea Domnului, din satul Praja, 1810 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Șendrești, sec.XVIII și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Țepoaia, 1774
- Sat Brad, com. Negri- biserica de lemn Sf. Ioan, 1771 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Poiana, 1848
- Sat Bărboasa, com. Oncești- biserica de lemn Nașt. Maicii Domnului, 1812-1814, ref. 1898-1909
- Com. Orbeni- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1785
- Com. Palanca- biserica de lemn Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, 1803, ref. 1923
- Sat Satu Nou, com. Parincea- biserica de lemn Sf. Împ. C-tin și Elena, 1702, ref. 1863, a mănăstirii Parincea și biserica de lemn din satul Nănești, 1780
- Com. Pâncești- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1801 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Soci, 1785
- Sat Rusenii de Sus, com. Plopana- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1798
- Sat Cornet, com. Poduri- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1809 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Prohozești, 1810
- Sat Lehancea, com. Podu Turcului- biserica de lemn și vălătuci Sf. Voievozi, 1806 și biserica de lemn și vălătuci Sf. Dumitru, din satul Sârbi, 1837-1842
- Com. Racova- biserica de lemn Sf. Ioan, 1844, ref. 1934
- Sat Gâșteni, com. Răcăciuni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1808, ref.1877
- Com. Răchitoasa- biserica de lemn Cuv. Parascheva, 1650, pictată în 1864 și biserica de lemn și vălătuci Sf. Dumitru, 1842 și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Oprișești, 1640
- Sat Misihănești, com. Roșiori- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1811 și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Poieni, 1808
- Com. Scorțeni- biserica de lemn Sf. Voievozi- Merișor, 1799 pictată în 1841 și biserica de lemn Buna Vestire, din satul Grigoreni, 1810, ref. 1904
- Com. Secuieni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1778 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Tisa-Silvestri, 1723 și biserica de lemn a mănăstirii Tisa- Silvestri, 1723, ref. 1870
- Sat Cucuieți, com. Solonț- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1749, ref. 1808
- Sat Petricica, com. Strugari- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1860
- Sat Negoiești, com. Ștefan cel Mare- biserica de lemn Sf. Dumitru, 1806 și biserica de lemn Sf. Voievozi, din satul Răcăuți, sec.XVIII , ref. 1881 și biserica de lemn din cimitir, de la mănăstirea Bogdana, 1750
- Sat Drăgești, com. Tătărăști- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1770, ref. 1948
- Oraș Târgu Ocna- biserica de lemn Cuv. Parascheva- Domnească, 1725 și biserica de lemn Sf. Gheorghe, 1761, pictată în stil neobizantin în 1889 și biserica de lemn armenească Sf. Născătoare de Dumnezeu, 1808, ref. 1825 și biserica de lemn Sf. Dumitru, 1813 și biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, 1832
- Com. Ungureni- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1754 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Bibirești, 1799, ref. în 1839 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Zlătari, 1702
- Sat Lunca Dochiei, com. Urechești- biserica de lemn Sf. Nicolae, sec.XVIII
- Sat Lichitișeni, com. Vultureni- biserica de lemn Sf. Voievozi, 1908
duminică, 6 aprilie 2014
Barajul și lacul Pecineagu de pe Dâmbovița superioară
Undeva într-o minidepresiune cățărată, hăăt sus, între culmile Munților Iezer-Păpușa și Piatra Craiului, se află unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase baraje din țara noastră.
Un drum suficient de desfundat, te poartă cale de 14 kilometri, cu pornire din Săticul de Sus( un cătun turistic din comuna Podu Dâmboviței), către liniștea unui lac absolut remarcabil, întins pe valea, mai largă aici, a Dâmboviței superioare.
Aflat foarte aproape de limita dintre județele Argeș și Brașov, lacul acesta și barajul care se desfășoară ca o sfoară de beton bine întinsă, îți dau sentimentul acela de început de lume, de vacanță și de vară.
Asta am simțit eu, este drept și ca o ușurare, după un drum de mai bine de o oră peste hărtoapele desenate de cele câteva exploatări de bușteni, întâlnite în drum. Oricum, situarea sa într-un cot al văii, avantajează privitorul, care poate cuprinde panorama tuturor culmilor muntoase importante din inima asta de țară.
De pe malul drept, se poate admira maiestuoasa coroană calcaroasă a Pietrei Craiului, îmbrăcată în lumina unui soare care la ora cinci după-amiaza devenise portocaliu, iar spre sud-est capetele pleșuve ale Bucegilor și Leaotei.
La fel de interesantă este și ciudata pâlnie care se profilează pe malul celălalt, și care seamănă cu un preaplin de beton armat. Când afli că are 81,5 metri înălțime, sau adâncime, mă rog, chiar te ia cu ...frig.
Prin acest deversor pâlnie, se pot evacua 687 mc/s, adică vreo trei debite medii ale Siretului, iar în anumite perioade ploioase pe acolo cad și trunchiuri uriașe de copaci smulși de viituri. Mi-ar plăcea să văd un asemena spectacol și să-l filmez. Deversoare de acest tip am mai văzut la Zetea, pe valea Târnavei Mari și la Colibița, la poalele Munților Călimani, iar după cunoștința mea mai există așa ceva și la barajul Râușor de pe Râul Târgului.
Barajul a fost terminat în 1984, în spatele lui formându-se un lac cu un volum de 63 kmc, lungimea la coronament fiind de 267 de metri. El a fost ,,ancorat" între munții Dracsin și Lerescu la peste 1000 de metri altitudine. Undeva mai sus, pe valea din ce în ce mai îngustă a râului, ajungeți la 1500 de metri altitudine în punctul Otic, adică la izvoarele Dâmboviței, pe versantul nordic al Masivului Iezer-Păpușa, de unde se deschid priveliști nebănuite către creasta Făgărașului.
Vizualizaţi Lacul Pecineagu de pe Dâmbovița pe o hartă mai mare
Un drum suficient de desfundat, te poartă cale de 14 kilometri, cu pornire din Săticul de Sus( un cătun turistic din comuna Podu Dâmboviței), către liniștea unui lac absolut remarcabil, întins pe valea, mai largă aici, a Dâmboviței superioare.
Aflat foarte aproape de limita dintre județele Argeș și Brașov, lacul acesta și barajul care se desfășoară ca o sfoară de beton bine întinsă, îți dau sentimentul acela de început de lume, de vacanță și de vară.
Asta am simțit eu, este drept și ca o ușurare, după un drum de mai bine de o oră peste hărtoapele desenate de cele câteva exploatări de bușteni, întâlnite în drum. Oricum, situarea sa într-un cot al văii, avantajează privitorul, care poate cuprinde panorama tuturor culmilor muntoase importante din inima asta de țară.
De pe malul drept, se poate admira maiestuoasa coroană calcaroasă a Pietrei Craiului, îmbrăcată în lumina unui soare care la ora cinci după-amiaza devenise portocaliu, iar spre sud-est capetele pleșuve ale Bucegilor și Leaotei.
La fel de interesantă este și ciudata pâlnie care se profilează pe malul celălalt, și care seamănă cu un preaplin de beton armat. Când afli că are 81,5 metri înălțime, sau adâncime, mă rog, chiar te ia cu ...frig.
Prin acest deversor pâlnie, se pot evacua 687 mc/s, adică vreo trei debite medii ale Siretului, iar în anumite perioade ploioase pe acolo cad și trunchiuri uriașe de copaci smulși de viituri. Mi-ar plăcea să văd un asemena spectacol și să-l filmez. Deversoare de acest tip am mai văzut la Zetea, pe valea Târnavei Mari și la Colibița, la poalele Munților Călimani, iar după cunoștința mea mai există așa ceva și la barajul Râușor de pe Râul Târgului.
Barajul a fost terminat în 1984, în spatele lui formându-se un lac cu un volum de 63 kmc, lungimea la coronament fiind de 267 de metri. El a fost ,,ancorat" între munții Dracsin și Lerescu la peste 1000 de metri altitudine. Undeva mai sus, pe valea din ce în ce mai îngustă a râului, ajungeți la 1500 de metri altitudine în punctul Otic, adică la izvoarele Dâmboviței, pe versantul nordic al Masivului Iezer-Păpușa, de unde se deschid priveliști nebănuite către creasta Făgărașului.
Vizualizaţi Lacul Pecineagu de pe Dâmbovița pe o hartă mai mare
sâmbătă, 8 februarie 2014
Muzeul de Arta Lemnului de la Câmpulung Moldovenesc
Câmpulungul Moldovenesc a cam pierdut bătălia pentru un loc fruntaș, între stațiunile Sucevei de munte. Asta dacă a existat cumva o asemenea ,, înfruntare".
Și nu mă refer aici la ce potențial uriaș are zona ci la infrastructura de stațiune de munte, care nu prea există. Gura Humorului a crescut, are părtie de schi și pare un oraș în expansiune... turistică iar Vatra Dornei, chiar dacă trăiește cumva în trecut, dă semne de renaștere a infrastructurii.
Dintre atracțiile orașului, Muzeul Lemnului este cea mai importantă și mai complexă. Un asemenea muzeu, unic în țara noastră ca dimensiuni și număr de exponate, ar face invidioasă orice adminstrație locală, de oriunde.
Am considerat întotdeauna că unicitatea, vechimea și numărul elementelor prezente în muzeu, capătă o altă însemnătate, mult mai mare, dacă ghidul, omul trăitor printre exponate, este dedicat muncii sale. Așa am întâlnit eu, un muzeograf trecut de 50 de ani, cu un defect la picior, care avea toate semnele unui bolnav ridicat de pe patul de spital și care împărtășea cu greu, dar cu pasiune, istoria de sute de ani a țăranilor bucovineni și a relațiie lor speciale cu lemnul.
Am trecut rând pe rând, prin toate sălile muzeului, unde nu numai că am văzut ci am și înțeles geniul meșteșugarilor români, fie ei boștinari( albinărit), dulgheri, dogari, rotari sau simpli cioplitori în lemn.
Mi-au atras atenția, o axilă( pirogă) veche de câteva sute de ani, scobită destul de rudimentar, un car de 400 de ani, cu toate elementele intacte, inventarul complet al unei stâne de acum 200 de ani, ghioagele și bastoanele, lingurile de lemn de toate dimensiunile, sculpturile realizate pentru Casa Regală, buciumele, topoarele și furcile, lăzile de zestre și putinelele pentru unt sau smântână.
Expoziția etnografică din curtea muzeului nu am văzut-o din pricina ploii dese și mărunte, dar muzeograful mi-a descris locul și m-a invitat să trec pe acolo într-o zi cu soare.
La minusuri, aș trece frigul pătrunzător din sălile muzeului, semn că primăria nu-și permite facturi prea mari la întreținerea acestui unicat etnografic. Bine, pot înțelege că unele obiecte trebuie ținute la temperaturi scăzute, pentru a nu fi atacate de acarieni sau de alte boli ale lemnului, dar o minimă încălzire ar fi necesară. Un alt minus, este prețul prea MIC, al vizitării muzeului, undeva la 2 lei pentru copil și 4-5 lei pentru adulți. De parcă cine vine să viziteze un asemenea muzeu, s-ar împiedica de pragul de la intrare dacă ar vedea că intrarea este, să zicem 10 lei.
O completare fericită a pasiunii pentru etnografie și folclor, o constituie colecțiile particulare din oraș, pe care vă invit, dacă aveți timp, să le vizitați. Căutați colecția particulară de artă populară bucovineană Ion Grămadă, colecția de linguri de lemn Ion Țugui sau expoziția de sulptură în lemn a sculptorului Ion Maftei.
Adresă: str. Calea Transilvaniei, Nr.10, tel. 0230 311378
Și nu mă refer aici la ce potențial uriaș are zona ci la infrastructura de stațiune de munte, care nu prea există. Gura Humorului a crescut, are părtie de schi și pare un oraș în expansiune... turistică iar Vatra Dornei, chiar dacă trăiește cumva în trecut, dă semne de renaștere a infrastructurii.
Dintre atracțiile orașului, Muzeul Lemnului este cea mai importantă și mai complexă. Un asemenea muzeu, unic în țara noastră ca dimensiuni și număr de exponate, ar face invidioasă orice adminstrație locală, de oriunde.
Am considerat întotdeauna că unicitatea, vechimea și numărul elementelor prezente în muzeu, capătă o altă însemnătate, mult mai mare, dacă ghidul, omul trăitor printre exponate, este dedicat muncii sale. Așa am întâlnit eu, un muzeograf trecut de 50 de ani, cu un defect la picior, care avea toate semnele unui bolnav ridicat de pe patul de spital și care împărtășea cu greu, dar cu pasiune, istoria de sute de ani a țăranilor bucovineni și a relațiie lor speciale cu lemnul.
Am trecut rând pe rând, prin toate sălile muzeului, unde nu numai că am văzut ci am și înțeles geniul meșteșugarilor români, fie ei boștinari( albinărit), dulgheri, dogari, rotari sau simpli cioplitori în lemn.
Mi-au atras atenția, o axilă( pirogă) veche de câteva sute de ani, scobită destul de rudimentar, un car de 400 de ani, cu toate elementele intacte, inventarul complet al unei stâne de acum 200 de ani, ghioagele și bastoanele, lingurile de lemn de toate dimensiunile, sculpturile realizate pentru Casa Regală, buciumele, topoarele și furcile, lăzile de zestre și putinelele pentru unt sau smântână.
Expoziția etnografică din curtea muzeului nu am văzut-o din pricina ploii dese și mărunte, dar muzeograful mi-a descris locul și m-a invitat să trec pe acolo într-o zi cu soare.
La minusuri, aș trece frigul pătrunzător din sălile muzeului, semn că primăria nu-și permite facturi prea mari la întreținerea acestui unicat etnografic. Bine, pot înțelege că unele obiecte trebuie ținute la temperaturi scăzute, pentru a nu fi atacate de acarieni sau de alte boli ale lemnului, dar o minimă încălzire ar fi necesară. Un alt minus, este prețul prea MIC, al vizitării muzeului, undeva la 2 lei pentru copil și 4-5 lei pentru adulți. De parcă cine vine să viziteze un asemenea muzeu, s-ar împiedica de pragul de la intrare dacă ar vedea că intrarea este, să zicem 10 lei.
O completare fericită a pasiunii pentru etnografie și folclor, o constituie colecțiile particulare din oraș, pe care vă invit, dacă aveți timp, să le vizitați. Căutați colecția particulară de artă populară bucovineană Ion Grămadă, colecția de linguri de lemn Ion Țugui sau expoziția de sulptură în lemn a sculptorului Ion Maftei.
Adresă: str. Calea Transilvaniei, Nr.10, tel. 0230 311378
luni, 19 august 2013
Mocănița din Apuseni. Abrud-Roșia Montană
by Sofia Flori
Mocanita din Ardeal, asa cum ii spun cei din zona, facea legatura intre Turda si Abrud, calea ferata ingusta fiind construita intre 1911-1913, avea 21 de statii si trenul circula cu o viteza de 40 km/ora, dar in anul 1997 sau 1998 a fost desfiintata pentru motivul ca nu mai era rentabila. De cand nu s-a mai circulat, linia ferata s-a degradat si in multe locuri a devenit impracticabila si deci, nefunctionala.
Din
2005, un investitor strain (austriac, cred) a incercat sa refaca tot
ce tine de mocanita si de traseul acesteia si i-a reusit!!! Asa ca
iata - ma, in 2013, august, de zilele Abrudului , m-am bucurat de o
frumoasa, scurta si minunata plimbare cu mirifica mocanita.
De la rudele care locuiesc in Ardeal am auzit, de multe ori, povestind cum mergeau catre Turda cu aceasta mocanita si ca drumul dura cam o zi intreaga.
Desi,
initial, s-a spus ca trenul va circula intre Abrud si Campeni cand am
ajuns la gara din Abrud, mi s-a spus ca va merge doar pana la Rosia
Montana, neputand sa mearga pana la Cimpeni deoarece peste linia ferata
s-a turnat asfalt (!!!) de catre anumite persoane care nu aveau nici un
drept sa faca asta. Pacat !!!
Era
putin trecut de ora 11 dimineata, si mocanita abia se intorsese din
prima cursa (prima plecare a fost la ora 10 ), asa ca am zabovit un
pic pe langa ea, am cercetat-o, am admirat-o... si am vazut-o facand
manevrele de schimbare a macazului, de alimentare cu apa din masina
pompierilor, de alimentare cu combustibil solid si bineinteles scotand
muuuult, muuult abur la schimbarea macazului (nu doar atunci dar asa am avut eu impresia:)). Printre toate aceste
necesitati,
am incercat sa-i "descos " pe cei 3 barbati care aveau grija de
mocanita in acea zi, dar nici ei nu stiau prea multe - doar ca
circulatia trenului in viitor va fi doar cu anumite ocazii sau evenimente.
Se adunase deja o multime de oameni dornici de plimbare, copii mici cu parinti/bunici dar si
cativa straini care erau foarte incantati de acest tren.
La
ora 12 fix, ne-am ocupat locurile in vagoane si am pornit la drum...., locomotiva nemteasca pe care se putea observa anul de
fabricatie, 1917 , la Munchen, avea sa ne conduca printre peisaje
minunate, dealuri inverzite si pline cu fan;
o portiune pe unde mergea trenul parca era un fel de padurice (un desis interesant cu multi "pomisori ") , pentru ca mai
apoi sa circule putin si pe marginea soselei, iar masinile care treceau,
imediat se opreau sa-i faca o poza celebrei mocanite sau unii soferi
claxonau si mocanita le raspundea cu un suierat puternit insotit de o
"boare"de abur.
Timpul
petrecut in tren, nici nu stiu cand a trecut si am ajuns in gara de la
Rosia Montana (normal ca a trecut repede, doar peisajul te incanta la
maxim si suieratul locomotivei te facea sa uiti de timp ). Cred ca la
cap de linie a stationat vreo 10 minute, timp in care locomotiva si-a
schimbat locul.
Traseul
inapoi a fost la fel de frumos, doar ca am ajuns mult prea repede la
destinatie. Pe o parte era bine, aveam multe obiective de vizitat in
acea zi, dar pe alta parte nu as fi vrut sa se termine plimbarea.
Ajunsa
la destinatie, controlorul mi-a dat voie sa ma urc in locomotiva si sa
"claxonez" si eu. Ah, ce mi-a placut! Eu si cei mici, nu ne dadeam
dusi din locomotiva cu toate ca era foaaarte cald inauntru.
Intr-un
final, cu greu m-am despartit de frumosul tren si mi-am promis ca data
viitoare sa pot merge ....de ce nu, pana la Turda. Indiferent cum va
fi, cu siguranta ma voi mai plimba cu mocanita ardeleneasca!
Plimbarea
de la Abrud si pana la Rosia Montana a durat o ora si am platit 10 lei
/persoana /adult, copiii aveau reducere. In acele 2 zile de week-end,
trenul a circulat din 2 in 2 ore, pana la ora 18.
Gara
din Abrud se afla la iesirea din oras, spre Rosia Montana, pe partea
stanga a drumului, dupa ce se trece pe langa ultima biserica, se face o straduta neasfaltata dar in stare buna, iar in
capatul ei se vad liniile ferate si un mare depozit cu lemne. Florentina Cojocaru are o pagina de FB unde posteaza imagini din calatoriile ei.
Multumim Flori si la multe calatorii frumoase!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Ferestrele de Mansardă: Lumină Naturală și Ventilație pentru Casele Dumneavoastră
Ferestrele de mansardă maximizează lumina naturală, reducând nevoia de iluminat artificial. Îmbunătățesc ventilația, contribuind la o mai bu...
-
Carpaţii Orientali Pasul Prislop (1416 m) - între Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului; şoseaua Borşa-Vatra Dornei; cel mai ...
-
Principalele zece lacuri din ţara noastră sunt situate în trepte și forme de relief diferite şi sunt dintr-o varietate de tipuri genetice....
-
Am muncit foarte mult la această listă, cu ajutorul unui ghid/index al localităţilor turistice, scris de Victoriţa Novac şi Leon Magdan, Ed....