Cataractele Lotrului și Lacul Balindru

O cataractă reprezintă un prag stâncos peste care apa, încurajată de o pantă relativ abruptă, cade vijelios și cu zgomot, creînd mici adâncituri sau jgheaburi în albia râului, numite marmite de eroziune. Multe râuri de munte au asemenea sectoare cu praguri, unul dintre cele mai spectaculoase este situat pe Lotru, în inima Grupei Parâng. De altfel, geograful Ion Conea, le considera printre cele mai frumoase din țară.

Băiatul ăsta frumos cu nume de flăcău mitologic, Lotru, merge peste munții care poartă același nume, la întâlnirea cu iubita sa Latorița sau Latrița. Legenda țesută de localnicii Țării Loviștei în jurul celor doi iubiți este una fericită, de vreme ce în aval de  Ciunget, vălurile sclipitoare ale apelor de munte se contopesc pentru totdeauna într-un șuvoi ce curge mai lin către confluența cu Oltul, de la Brezoi.

 După ce scapă de strânsoarea chingilor șisturilor cristaline și gnaiselor, de  pe coclaurii cei înalți ai Parângului, și după ce umple largul bazin al lacului de acumulare Vidra, Lotrul trece mândru peste cărările neumblate, și prin pădurile virgine care se  opresc în buza Voinesei. Lasă pe stânga abrupturile Pietrei Albe și ale Ștefleștiului adunându-le izvoarele, iar pe dreapta culmile de pegmatite ale  Munților Latoriței.

Pe traseul acesta sălbatic apare, ca de niciunde, lacul de acumulare Balindru, în fapt un alt contributor hidroenergetic  la sistemul de acumulări și hidrocentrale din bazinul Lotrului( nu mai puțin de 9 baraje și lacuri asociate). Micuț și înghesuit printre versanții, încă împăduriți, lăcușorul acesta este o apariție insolită, la capătul traseului de 14 kilometri care pleacă de la Voineasa și se termină aici. Lacul este situat la altitudinea de 1030 de metri si are un volum de aproape 0,7 milioane de metri cubi. Drumul poate fi făcut cu mașina în jumătate de oră, dar pierdeți plăcerea de a vă plimba prin pădurile de fag și de amestec cu molid și de a simți aerul tare, ozonat cu miros de mușchi și hribi.

Cataractele se află cu puțin înainte de lacul de acumulare, și oferă o priveliște tulburătoare și un vuiet grozav, în special atunci când ploile umflă apele râului.  Mai ales că de pe viaductul înalt care unește versanții prăpăstioși, stâncile albe de biotit și muscovit acoperă apa, așa că nu-ți rămâne decât să-ți imaginezi lupta dintre micașisturile dure și calcarele ce răsar din loc în loc și apa cea grabnic vărsătoare de șuvoaie.

Din fosta exploatare de mică  situată la intrarea în cataracte, se poate ajunge pe firul apei pătrunzând prin pădure și escaladând grohotișurile de la baza pereților. Aici, câteva porțiuni de apă mai liniștită au așternut în malul stâng bucățele lucioase- argintii de mică. În liniștea spartă de foșnetul ritmic al apei, te crezi un veritabil căutător de... argint.

Schiță traseu: Cabana Pietrele- Vârful Judele, Munții Retezat

O zonă umblată de montaniarzii cu experiență și de turiștii de ocazie. Lacul Bucura este oricum o atracție, fiind cel mai întins lac glaciar din țara noastră( aproximativ 10 Ha).

Aștept fotografiile voastre!

Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor.

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit.

Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşina. În dreapta lui se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou.

Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului.

Întrebările mele despre  locaţia cimitirului lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele  curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură.

Biserica îmi este un bun  punct de reper.

Urc  pieptiş cu maşina vreo  sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi, şi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de  pe pietrele funerare  sunt  în maghiară şi germană.

Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădina în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub forma de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat, maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde si roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox.

Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu întru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc  catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor?; parcă este o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase de pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lăngă o cruce. Pe lângă ea, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam!

Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important.

În total în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stălpii aceştia, făcuti dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal.

Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și  unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstitiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului.

Metafora Soarelui o putem  înțelege dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, intre cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alătuarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA, și celălalt păgân STÂLPUL.

Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat.

Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic.

Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,In general, problema stalpilor totemici, a semnificatiei si vechimii lor, e deosebit de dificila. In vremea comunismului, cercetarea istorica era tributara atat formei de cultura predominante (proletcultismul si apoi protocronismul) cat si ideologiei politice. Cred ca pana la daci e cale lunga, mai ales ca in Satu Nou romanii au fost atestati de-abia in Evul Mediu. Ar mai fi si stalpii de pridvor, la unele case si biserici de lemn, foarte asemanatori cu cei funerari. O alta problema interesanta, pe care ati intalnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei asezate in fata portilor sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanti.

Am mai gasit o gravura cu manastirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Stiti, daca doriti va pot trimite si alte materiale: de exemplu, Piatra Teiului este una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ati surprins chipurile de pe piatra, probabil nestiind. la momentul respectiv, ce sa cautati.

O seara buna si inca odata, multumesc. Ionut Muscelean"

Mânăstirea Cozia- emblema Țării Românești

La cinci kilometri de Călimănești-Căciulata, pe Valea Oltului, se află o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, care împrumută numele de la munții din apropiere (numele are origine pecenego-cumană, de la KOZ, care înseamna nucă- numele initial al asezamântului fiind Nucet).
Cozia este o mânăstire foarte accesibilă-la doi pași de DN7- și foarte vizitată, mai ales în perioada concediilor. Poziția ei foarte pitorească, în poarta de intrare către Țara Loviștei și mai departe către Transilvania, i-au adus renumele de care se bucură astăzi.

Când am ajuns eu, la mijlocul lui august, coloana de mașini parcate pe dreapta și pe stânga, dar și cele care mergeau către Râmnicu Vâlcea, depășea vreo cinci kilometri. Printre turiști de ocazie, tipi și tipe în costume de baie și moșnegi veniți la tratament( mai ales cel de clătire a ochilor!?), m-am strecurat cu greu, până în poarta mânăstirii.

Curtea plină, biserica plină, chiliile pline și peste toate un soare arzător, răcorit puțin de briza Oltului, care curge prin spatele mănăstirii, apărată de contraforți uriași. Cele câteva poze făcute sunt maximul de artă fotografică, pe care poți să-l dai în goana pe după credincioși și cerșetori. Nu-i nimic, mă mulțumesc cu puțin. Nici măcar lespedea de pe mormântul lui Mircea cel Bătrân, îngropat aici în 1418, nu am reușit să o găsesc, sau să o zăresc, noroc cu lespedea de pe mormântul Maicii Teofana(mama lui Mihai Viteazul).

Date generale:

- construită între 1386-1388, de Mircea cel Bătrân, cea mai mare parte a ctitoriei se păstrează și azi;

- atestarea mânăstirii coincide și cu datele de atestare a localităților Călimănești și Râmnic;

- hramul mare este cel al ,,Sfintei Treimi", a doua zi după Rusalii;

- pridvorul este adăugat de Domnitorul Şerban Cantacuzino, în secolul al XVIII lea;

- pe latura sudică Domnitorul Mihnea ,,Turcitul", a construit în 1583, un paraclis cu hramul ,, Adormirea Maicii Domnului"- asta explică şi aglomeraţia din august!

- în colţul nord-estic sunt construite în 1710 ,,casele Hurezeanului" cu paraclisul cu hramul ,,Duminica Tuturor Sfintilor", construit de arhimandritul Ioan de la Hurezi si refăcut ulterior, după ce apele Oltului si-au luat tributul;

- in micul muzeu manastiresc se afla ,,Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei;

- în epoca brâncovenească sunt construite ,,casele egumeneşti", care adăpostesc stăreţia;

- în curtea bisericii este construită si ,, fântâna lui Neagoe Basarab", un izvor cu apă tămăduitoare;

- o refacere a tuturor clădirilor are loc în anii 1958-1960, în plină epocă comunistă, pentru că era nevoie de confirmarea puterii şi gândirii strategice a lui Mircea cel Bătrân( asta ajuta istoriografia comunistă să mistifice multe fapte istorice);

-  ca un fapt divers, în 1999 în timpul guvernării Conventiei Democrate, premierul de atunci, Radu Vasile, a negociat cu minerii lui Miron Cozma, în chiliile bisericii, ceea ce se numeşte astăzi ,,Pacea de la Cozia".

Cele două cruci de leac de la Mănăstirea Dervent

În urmă cu un an, în goana maşinii spre Ostrov, la trecerea cu bacul, am oprit la Mănăstirea  Dervent. Am fotografiat, am vizitat  grădina superbă a mănăstirii şi m-am rugat. Istoria acesteia nu o ştiam foarte bine,însă în timpul documentări,i am descoperit că aici se află două cruci de piatră cu puteri tămăduitoare. Când verific pozele realizate, descopăr că în niciuna nu apar crucile.
Mi-am luat revanşa anul acesta.

Le-am fotografiat, şi le pun pe site, alături de link-ul către postarea cu Mânăstirea Dervent, din sudul Dobrogei, unde aveţi şi povestea crucilor.

Schiţă traseu: Motel Lotrişor- Cheile şi Cascada Lotrişorului, Munţii Căpătânii

Am scris-AICI- despre aceste chei minunate şi despre această cascadă ANTROPICĂ!

Plecatdeacasă şi băile de altădată

Ce-am fost şi ce-am ajuns! 

O serie de fotografii de epocă descoperite, mi-au arătat unde eram la începutul secolului al XIX  în materie de turism balnear. 

Nu că nu ştiam, dar ma gândesc astăzi la staţiunile prezentate în pozele de mai jos. 

Să le luăm pe rând:

Slănic Moldova trăieşte, încă, din amintiri, izvoarele sunt relativ modernizate, pârtie de schi nu există iar unele vile şi cazinoul sunt în paragina, parcul mai salveaza aparentele; 

Borsecul este şi mai trist, câteva pensiuni modern- cu servire si masă excelente-, o pârtie de schi nou nouţă vreo două trasee către peşteri şi cam atât, iar izvorul străvechi din poză a fost refăcut abia în această vară;

Tuşnadul are câteva baze de tratament, două- trei hoteluri moderne, dar nu poate scăpa de eticheta de staţiune mică şi  de tranzit;

Vâlcele, situată lângă Sfântu Gheorghe în Covasna, practic nu mai există, şi acolo se tratau cel mai bine anemiile pentru copii;

Băile Govora au pierdut pariul cu noul turism, în pofida unor mici investiţii, nu există practic niciun restaurant mai acătării, chair dacă în grădina publică din oraş cântă o formaţie?!, noroc cu mânăstirile din zonă, că de balneologie nu prea mai este vorba.

Băile Herculane au devenit subiect de glume între turişti, cu toate izvoarele sale termale si cu tot peisajul impresionant al Domogledului si Văii Cernei.

Este dureros să scrii despre asta, oricât de nepăsător ai fi.

Cineva spunea şi se da de ceasul morţii de dorul turismului românesc, spunând că nu ştim să vindem poveşti. Istoria şi  legenda  se pot împleti şi se poate alcătui o  poveste vandabilă despre orice loc şi despre orice staţiune. Dar...CINE VINE CU BANII?

PÂNĂ ATUNCI SĂ NE AMINTIM...

 Alexandru Vlahuţă spunea despre Sinaia Moldovei: ,, Aici, valea se închide din toate părţile, o horă de munţi o prind la mijloc şi apele clocotă grămădite ca-ntro-pălnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se-nalţă hoteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpşane verzi (..).iar de sus te striga vârfurile mun'ilor"

Marii admiratori ai Borsecului au fost: Mihai Eminescu, Cezar Petrescu, iar Ionel Teodoreanu plasează acţiunea şi personajele romanului ,,Arca lui Noe" în această staţiune.Vasile Alecsandri povesteşte despre baia Lobogo: ,,...este o baie rece în care fierbe necontenit gazul carbonic.Şase oameni pot de-abia să încapă în ea, dar nenorociţii! de-ar fi trei împăraţi şi trei ciubotari, nu i-ai cunoaşte unii de alţii, atât de mult răceala apei şi pişcătura gazului i-ar zgârci şi i-ar strâmba deopotriva. Baia este tronul egalitatii..."

 La  BăileTuşnad băile se făceau într-o ordine strictă. Dimineaţa în  căzi alimentate din izvorul cu apa mezotermală Ileana iar după efectuarea curei interne în  căzile alimentate de izvorul cu apa  carbogazoasa rece, numit  Ana. Stiu că şi azi există în centrul staţiunii un ştrand cu apă mezotermală.

Simbolul staţiunii distruse ( cel putin partea veche) Băile Herculane este inscripţia /invitaţie: ,, Ad aquas Herculis sacras ad Mediam" ceea ce înseamnă : ,,La apele sacre ale lui Hercule de lângă Mehadia,,.
Cine rămâne uimit de aceasta staţiune, o veritabilă pată neagra a balneologiei româneşti victimă a intereslor financiare: Wolfgang Goethe, Împăratul Franz Iosef sau marele poet Vasile Alecsandri. Acesta din urmă scrie: ,, În zadar vuieşte Cerna şi se zbate/ De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate /Şi-n cascade albe saltă pe-a lor şire/ Apa-i trecătoare pietrele rămân..."

Schiţă traseu: Cheile Turzii, Munţii Trascăului

O zonă cu extraordinare peisaje.
Aştept fotografii!
v_irascu@yahoo.com

Suprafaţa României- un mare semn de ?

În urmă cu ceva ani, când s-a introdus admiterea cu dosar la Facultatea de Geografie, un reporter îl întreabă  pe un admitant cu dosarul beton:  Care este altitudinea maximă din România?
Iar acesta răspunde tâmp: ,,Vreo 2000 de kilometri pătraţi"?!

Ce legătură există între această întâmplare şi postarea de faţă?

În primul rând, individul confundă altitudinea, adică înălţimea!, cu suprafaţa. Cum ar fi să spui că Moldoveanu are 2544 de kilometri pătraţi înălţime?!
În al doilea rând, România chiar are o problemă cu stabilirea suprafeţei.

Exemple:
foto-ecoturism-ro.blogspot.com
- Ghidul National Geografic Traveler, ne anunţă la pagina 22 ca avem 237 499 kmp, în 2010;
- Ghidul turistic de la Editura Garamond-un ghid excelent-, ne spune la pagina 9 că avem 238 190 kmp, în 1994;
- siteul de referate e-scoala, are o postare cu iz comunist în care avem 237 500 kmp, adică foarte aproape de ce ne spune Caroline Juler în ghidul ei despre România;
- toate manualele şcolare de Geografia României şi siteul Preşidenţiei- presidency.ro- anunţă 238 391 kmp;

Până la urmă nu cred că greşeste nimeni, informându-se de la an la an care este suprafaţă ţării Oricum, corect este 238 391.
Pentru celelalte situaţii există explicaţii cu privire la modificarea suprafeţei.

Iată-le:

- modificări cu + sau - apar, evident, în zona Deltei Dunării acolo unde fluviul ,,cară" anual 57 de milioane de tone de aluviuni. De ce cu + sau -, pentru că  o parte a aluviunilor ajung în delta secundară a Chiliei, care aparţine Ucrainei, deci noi nu ,,beneficiem" de acest aport, astfel că rămâne ca ţărmul deltaic să crească la gura braţului Sfântu Gheorghe, dar să fie şi erodat de curenţi marini şi valuri la sud de Sulina. Nu ştiu dacă iese cu zero, dar modificări de suprafaţă sunt, de cele mai multe ori cu PLUS.
- în zona graniţei de nord, cu Ucraina, pe 60 de kilometri se desfasoară râul Tisa, care are prostul obicei de a se umfla în anii ploioşi, astflel că albia cu tot cu depunerile de aluviuni se modifică ba într-un sens, ba în celălalt. Bine, mai mult către ei, ceea ce suplimentează kilometri pătraţi din România, spre necazul ucrainenilor, care mai au metehne şi sechele de mărire, moştenite de la marele bocanc sovietic( asta în conditiile în care este cel mai întins stat european, fără Rusia);
-granita de sud a ţării, cu Bulgaria, este marcată pe mai bine de 75% de Dunăre, care şi ea are prostul obicei de a construi pe mijlocul său ostroave, adică insule de aluviuni. Cum limita este pe mijlocul Dunării multe din ostroave se îngrămădesc, culmea, spre malul romănesc.Situaţia ţine mult sş de şenalul navigabil care ba trece pe la noi, ba pe mijloc, ba pe la bulgari.
Problema lor, te pomeneşti că nu mai au unde să pună zarzavaturile, aplecaţi de şale în grădini ca să le fie luminată ceafa cea groasă( no ofense, sorry).
- ar mai fi situaţiile de pe celelalte graniţe pe apă, în zona Prutului, cu Moldova-dar ei nu se supără- şi nici noi, că doar este al nostru, al românilor.De asemenea se mai joacă cu graniţele şi Mureşul, pe vreo 40 de kilometri cu Ungaria sau Suceava tot la ucraineni;
-problema cea mare legată de micşorarea teritoriului este în sudul litoralului, acolo unde plajele încep să dispară, dar asta ştiţi deja, de aceea nu mai mergeţi la Eforie sau Mamaia.Şi de aceea, aici ieşim pe MINUS de două ori, pierdem şi pământ şi turişti.

Cheile Orzei ( Ialomiţa), aval de Scropoasa

Pe versanţii sudici ai Munţilor  Bucegi îşi face loc, cu greu, râul Ialomiţa săpând o succesiune de chei, întrerupte de două lacuri de acumulare: Scropoasa( ceva mai mic, la 1250 m) şi Bolboci( mai mare la 1460 m). 

Plaiurile Bucegilor care reprezintă leagănul drumeţiilor montane au peisaje impresionante, descrise şi umblate de marii întemeietori ai turismului de drumeţie printre care, legendara Bucura Dumbravă,  Moş Butmăloi sau  Emilian Cristea.

În marele sinclinal al Bucegilor, în partea centrală a acestuia îşi fac loc  stratele de calcare jurasice care au creat marile abrupturi ale Guţanului, Strungilor şi Tătarului, şi tot în ele Ialomiţa şi afluenţii ei au creat nu mai puţin de şase sectoare de chei, de la nord la sud: Cheile Urşilor, Cheile Peşterii, Cheile Coteanului, Cheile Zănoagei Mici, Cheile Zănoagei Mari şi Cheile Orzei.

Prin acestea din urmă, pe la începutul verii, am umblat vreo două ore, într-o sălbăticie care nu are nimic de a face cu umanizarea excesivă la care au fost supuşi Bucegii în ultimii ani.

Traseul începe după colonia Dobreşti, unde se află hidrocentrala ce preia apele din Lacul Scropoasa sau de lânga tabăra de elevi Vânătorul, pe marcaj  cruce albastră care duce spre peştera Ialomiţei.

Valea Ialomiţei este presărată în  această zonă cu zeci de praguri de rocă în care alternează calcarele  cu uriaşe stânci de conglomerate de Bucegi, desprinse din abrupturile Doamnele, Gaura sau Obârşia de la peste 1800 de metri.

Peisajul spectaculos dar liniştit este mâzgălit, din păcate, de cea mai lungă bandă transportoare din România, care alimentează combinatul de ciment  de la Fieni cu calcar exploatat din Muntele Lespezi.

Pădurea  seculară de fag de la 1100-1200 de metri  şi stivele de grohotişuri sau cavităţile calcaroase ce apar din loc în loc în versanţii ce muşcă din potecă, îţi oferă experienţe  şi privelişti unice. 

Cu excepţia unor porţiuni mai abrupte în malul râului, traseul se parcurge relativ uşor,  chiar până la baraj, aşa că şi cei fără multă condiţie fizică se vor bucura de drumeţia aceasta.

Recomand zona pentru iubitorii de drumeţii în regiunile sălbatice ale Munţilor Bucegi,  mai ales pentru cei care vor să evite traseele bântuite de turişti în tenişi şi maieu.

Pentru asta mergeţi la Moroieni, la treizeci de  minute de Sinaia, prin Pasul Păduchiosul sau Cota 1000, şi urcaţi spre baraje şi  spre obârşia Ialomiţei pe marcajul indicat mai sus.

 Nu veţi regreta.

Schiţă traseu: Cabana Ciucaş- Cetatea Tigăilor, Masivul Ciucaş- Zăganu

Un munte unde, spre ruşinea mea, nu am ajuns.
Trimite-ţi fotografii!
Hai că pe aici sigur aţi fost!

Ce puteţi citi şi vedea în RECOMANDĂRILE SĂPTĂMÂNII

Urmăriţi în acestă săptămână trei articole interesante despre mutilarea industrială a munţilor sau despre pericolele care ne pândesc din Marea Neagră.

Blestemul uraniului- este un mic fotoreportaj, nu neaparat de profunzime, despre urmele lăsate pe Valea Bistriţei de exploatările de minereuri complexe şi de uraniu, din zona Crucea. Nu am nimic cu acestă regiune dintre Munţii Stânişoarei şi cei ai Bistriţei care are peisaje mirifice, însă sunt elemente de peisaj care nu pot fi negate. Din păcate, patriotismul local deşănţat  îşi face loc oriunde, iar o mostră poate fi citită în comentariile din subsolul articolului.

Dezastrul ecologic din Craterul Călimanilor- un articol care lasă mut pe oricine iubeşte câte de cât natura şi mai ales munţii. În 1997 s-a oprit exploatarea sulfului din cariera de la Gura Haitii cariera care acum este într-un proces de ecologizare-pe bune!-,  ce a rămas în urmă puteţi vedea în imaginile care însoţesc articolul.

Pericolele din adâncul Mării Negre- puţină lume ştie despre stratul mort de mai bine de 2000 de metri grosime din Marea Neagră, plin cu un gaz toxic numit hidrogen sulfurat.  Şi mai puţini ştiu, despre pericolul de tsunami generat de instabilitatea plăcii tectonice peste care se află această mare şi o parte a teritoriului României.

TROPAEUM TRAIANI- cum arăta înainte de reconstrucţie

Scriam-AICI- în urmă cu vreo doi ani despre Tropaeum Traiani de la Adamclisi şi mă documentam asupra istoriei locului. Nu ştiu de ce mă gândisem întotdeauna că acest monument, privit cu admiratie încă din şcoala generală, durează de 2000 de ani, si chiar mă miram cât de bine păstrat era(?!).
Am aflat de la istorici şi de pe panourile de prezentare că acesta este o reconstructie şi mare mi-a fost mirarea să descopar, anul acesta, în două ghiduri vechi, ante 1975, două poze ale monumentului aşa cum arăta el înainte de reconstructie.

Extraordinar şi bravo arheologilor şi constructorilor.

                                                                            AZI

Cornetu, singura mânăstire din lume pe sub care trece trenul

Cei care iau la roată Valea sau Defileul Oltului, trec nepăsători, de cele mai multe ori, pe lângă o construcţie mânăstirească ce seamănă la faţă cu Cozia sau cu Sinaia,  asta dacă ne luăm după arhitectură şi după cărămizile roşii ce ies în evidenţă pe brâurile bisericii.

Lângă localitatea Călineşti, nu departe de Brezoi, câteva indicatoare, cam ruginite şi obosite de vreme te anunţă, ba că ai ajuns la Schitul Cornetu, ba la Mânăstirea Cornetu. Mă rog, cunoaştem diferenţele, chestie de interpretare religioasă, parcă cărui turist sau pelerin îi pasă.

Scriam  în urmă cu un an, pe blogul meu, în ,,pastila de turism“ că acesta este un loc pe care aş vrea să îl văd neapărat.

Citisem, după cum spune şi titlul, că este singura mânăstire din lume pe sub care s-a construit un mic tunel de cale ferată. Chestia mi se părea extraordinară şi după ce am văzut acolo, cred în continuare acest lucru.

Cum micul schit este situat foarte aproape de malul drept al Oltului iar inginerii feroviari nu puteau ,,muşca” cu debleul din apele râului dar nici din rambleul drumului naţional, atunci s-a luat decizia de a se construi un mic tunel pe sub turnul de la intrarea în aşezământul religios. Azi, probabil, BOR s-ar opune, dar atunci…

De sus, de la intrare, nu realizezi deloc acest lucru dacă nu ştii. Vegetaţia crescută de o parte şi de alta a căii ferate obturează privirea turistului.

Aşa că am luat-o pe şosea la vale, vreo 200 de metri şi am coborât pe calea ferată, după care, cu ceva emoţii am luat-o peste traverse ca să prind un unghi mai bun pentru fotografiat.

Ar fi fost o chestie să prind sau să mă prindă un tren, acolo jos mai ales că nu prea aveam unde să mă feresc.

În fine, un element de arhitectură religioasă alături de unul de arhitectură feroviară, constituie un ansamblu inedit care poate fi exploatat turistic.

Să mai menţionez şi vechimea schitului, construit şi ctitorit de Val Velnicul Mareş Băjescu pe la 1666. Schitul este trecut în ghidurile cu mânăstiri ca fiind unul de călugari însă eu am conversat despre minunea tehnică de sub poarta de intrare cu o măicuţă.

Nu rataţi nici interiorul şi nici priveliştea asupra Oltului şi  Munţilor Coziei, din spatele mânăstirii.

Schiţă traseu: Cabana Voina- Refugiul Iezer, Munţii Iezer

Un loc pe care aş vrea să-l vizitez, aflat în unii dintre cei mai sălbatici munţi din România.

Aştept fotografii!!!

NOTĂ: cursul de apă din imagine este Râul Târgului şi coboară către Câmpulung după care se varsă în Argeş. Obârşia sa este într-un lac glaciar.