Munții Latoriței, sunt
necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între
spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățâniii. Aici s-a țesut o
frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe
nume Lotru și o ciobăniță pe
numele ei Latorița. Cei doi, sau cele două, reușesc să-și împletească
undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a
acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura
Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de
Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.
Chiar dacă are nume
de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu
cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai
frumos defileu din țara noastră".
Nivelul de bază coborât al
Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale
îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise,
roci magmatice și calcare cristaline.
Rezultatul
geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume
fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri,
hornuri și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de
mireasă. Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți
de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de
brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele,
lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.
După satul Ciunget,
la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!), intrați în lumea
minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu
de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust
sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale
rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune
păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.
Pe lângă pereții
surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut,
care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor
și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu,
lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă
în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea
aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau
scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.
La un moment dat, la câțiva kilometri de primul baraj,
în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de
calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul
golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa Spânzurată.
Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți
munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.
Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am
intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a
poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se
ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare,
pentru a se destinde la capătul traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns
la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul
continuă pe lângă cele două lacuri spre Iezerele Latoriței și cascada Moara
Dracului, alte minuni din munții ăștia frumoși și necunoscuți.
Locatia pe Google Maps- AICI.
Despre cele două lacuri minunate într-o altă postare.