cu bacul pe la Brăila, spre Măcin
tociţi, erodaţi, bătrâni şi golaşi, stau marturie a frământărilor pământului de 600 de milioane de ani
în depărtare, aşa numitele ,,inselberguri" adică martori de eroziune, sau ce a mai rămas din lanţul hercinic ce unea Spania de Rusia
Crescut în Galaţi, lângă vărsarea Siretului în Dunăre şi având în faţă lunca largă a bătrânului fluviu, am fost obsedat tot timpul de munţii aceia înalţi şi ascuţiţi care se vedeau tot timpul de pe acoperişul blocului meu.
Aveam să aflu mai târziu că piscurile semețe și relieful ce amintește de Carpati sau Alpi, nu sunt altceva decât urme ale unor creste muntoase ridicate în îndepărtata eră paleozoică, creste care ar fi avut dupa unele calcule peste 4000 de metri. Da, aceia erau Munții Măcinului, Pricopanului sau Dobrogei.
Ridicați în orogeneza hercinică(orogeneză- perioadă geologică în care se înalță și se cutează lanțurile muntoase, de la oros = munte) acesti munți de lângă anticul Arrubium, sunt alcătuiți din roci foarte dure de tipul granitelor, din acesta cauza sunt si foarte greu de escaladat. Un traseu către vârful Greci sau Ţuţuiatul de 467 m(!?), obosindu-vă la fel de mult ca urcușul către Pietrosul Rodnei (2303m).
Sunt fascinanti, așa cum se ridica ei din mâlurile luncii Dunării, ca din nimic, pentru a te însoți către mare, lacurile de pe litoral sau Dealurile Tulcei și Podișul Babadagului.
Enjoy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu