Noiembrie 2014
Am citit într-un almanah
turistic prăfuit, de la începutul anilor '80, povestea statuii poetului Bacovia
din centrul orașului Bacău, așa cum a trăit-o sculptorul Constantin Popovici,
celebru și pentru statuia Electricității de la barajul Vidraru.
Iată povestea reală a
creării acestei minunate opere de artă: ,, Cu aproape două decenii în urmă am
avut revelația să observ într-o vitrină de atelier fotografic din Piața Amzei
chipul unui bărbat. Era Bacovia. Zilnic treceam și zilnic îl vedeam. La o
distanță de câțiva ani, în 1967, l-am modelat în ghips, și l-am așezat în prima
mea expoziție personală.
.... A venit la rând, în viața mea,
sculptura de la Bacău. Ea a coincis, ca un joc sfânt al echilibrului, cu lucrul
la statuia electricității de la Argeș. Lumina era materia, Bacovia era
spiritul. Am făcut pentru el sute de desene până am ajuns la această imagine.
Căutam ceva care să-l singularizeze, să-l desprindă de noi și în același timp
să ni-l apropie. Simțeam că ceea ce vreau eu e o stare, că nu are echivalent
într-o reprezentare concretă, cu atât mai greu era să ajung la ea. La una din
expozițiile anterioare sculpturii, în fața unui desen simplu din foarte multele
mele schițe cu Bacovia, s-a oprit un tânăr. L-a privit, a plecat, a revenit și
iar l-a privit și m-a rugat să primesc din parte-i un dar pentru simbolul pe
care i-l sugerează lui acest desen. Explicându-și gestul, neașteptat pentru
mine, mi-a spus ,,sunt tot atât de singur ca această linie singură și înclinată
din desenul dumneavoastră".
Când statuia a fost gata să fie
turnată s-a întâmplat ceea ce se întâmplă foarte rar în viața unei sculpturi: a
alunecat din mâinile meșterilor care o ridicau și s-a sfărâmat în fața ochilor
mei. Era cu foarte puțin înainte de momentul aniversar, era așteptată și eu
trebuia să o învii. E greu să nu spun că în acele clipe n-am cunoscut
disperarea. Dar eram sigur că Bacovia va fi din nou în picioare, gol, material
și imaterial, palpabil și nepalpabil. L-am adunat și l-am refăcut din bucăți.
Când am dus-o la Bacău,
o altă problemă s-a ivit, aceea a soclului care costa de două ori cât statuia.
Îmi trebuia pentru Bacovia un cer și nu un soclu. Treisprezece metri pe
treisprezece, marmură albă! nu era ușor să fii înțeles. S-a înfăptuit și acest lucru
minunat pentru statuie, primul secretar de atunci, Nicolae Roșu, a pus mult
suflet pentru viața acestei sculpturi în orașul poetului. Și nu a fost
singurul. Bacovia nu era un om obișnuit. Statuia lui nu trebuia să fie o
statuie obișnuită. Un soclu obișnuit ar fi anulat-o.
Acum o văd în fiecare
toamnă în luna Bacovia și sunt mulțumit că a intrat în viața orașului și că
orașul o iubește. E paradoxal, dar singurătatea lui Bacovia ne include pe toți,
de vreme ce ne preocupăm într-atât de poet. De
un mizantrop nimeni nu se interesează. Și atunci, unde e de fapt, singurătatea
lui Bacovia?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu