Vărășoaia-ochiul de apă din platoul carstic al Padișului

Voi începe anul 2017 cu o postare scurtuță, despre un lac mic, micuț( litălș 😊), care m-a fermecat prin discreția lui, și la care mi-am dorit de foarte mult timp să ajung, aflat în mijlocul Apusenilor. 

Lacul carstic Vărășoaia, aflat în centrul, aproape matematic al Platoului Padișului, este la propiu un ochi de apă de câțiva zeci de metri pătrați, care nu beneficiază nici măcar de un indicator( pe bune, nici unul!).

Este relativ insignifiant, o altă băltoacă( în zonă sunt câteva zeci de ochiuri de apă), din zona asta cu multe doline, în care se oglindesc frumos molizii, și care mâine pot dispărea în pământul calcaros, prin vreun sifon, desfundat de eroziune.
De altfel, un lucru cunoscut la lacurile carstice, nivelul apei variază foarte mult în funcție de anotimp, precipitații și de legătura pe care o au cu subteranele calcaroase ale zonei.

Cineva de la o stână din apropiere, îmi spunea că sunt ani în care nivelul apei este dublu, față de ce am întâlnit în vară.


Până una alta, este un lăcușor frumos, plin de tritoni( specii de batracieni care aduc cu sopârlele), alge, trunchiuri putrezite, înconjurat de păsuni bogate, vite și ovine grase, păduri de molid și de brad care dau un aer proaspăt și îmbată privitorul cu frumusețe.

Un loc plăcut, unde se ajunge ușor, pe un drum asfaltat, care pornește din Pietroasa( de lângă Chișcău- Peștera Urșilor), care șerpuiește pe lângă valea vijelioasă a Crișului Pietros, până în zona Boga.

Mic dejun regulamentar pe o cioată, cu pateu și pește

De acolo, drumul continuă, prin poiana de la Bălileasa până la intersecția către cabana Vărășoaia, unde se află și lăcușorul.
La intersecția către cabană și către cetățile Rădesei, am întâlnit căluții din Padiș, prinși într-un filmuleț postat AICI.

De la intersecția respectivă, până la cabanele din Platoul Padiș mai sunt vreo doi kilometri, dar zona nu merită nici măcar două minute de oprire, pentru că este plină de cocoiabe și betoane neterminate, dar despre asta altădată.




Nu m-am așteptat  ca lacul să nu fie marcat nicăieri și nici să fie așa de mic, dar poate tocmai acest lucru, l-a făcut, în ochii mei atât de atrăgător, de misterios și de interesant.

Asta spre deosebire de celălalt lac carstic, despre care stim din cărțile de geografie, numit Ighiu, Ighiel, sau Iezerul Ighiel, din Trascău, care este un lac de baraj natural carstic, mult mai mare, mai frumos și mai spectaculos. Postarea despre Ighiu, AICI.

 Administrația parcului natural al Apusenilor, se ocupă de atragerea atenției asupra indicatoarelor care interzic accesul cu mașinile(un tip într-un jeep îmi atrage atenția că n-am voie spre Pietrele Boghii, deși era evident că nu pot înainta cu mașina mea, pe un drum practic inexistent, un exces de zel idioțesc), dar în ceea ce privește indicatoarele și ghizi sunt rămași mult în urmă. Un articol despre ghizii din parcuri, AICI.

Platoul Padiș, Munții Apuseni- o întâmplare cu căluți

Un platou Padiș așa cum mi-am dorit de mult, accesibil pe asfalt, până în inima sa( poate prea accesibil!) aerisit, plăcut, vibrant, cu extrem de multe obiective turistice naturale, unice, de jur împrejur. 
O poiană Glăvoi, plină de corturi, de montaniarzi, de străini, de iubitori de natură, oameni educați și curați cu  mediul. 
O zonă Padiș( cabana) cu pensiuni nașpa, cu cocioabe, cu construcții urâte și neterminate, cu aspectul unei tabere de refugiați. 

Trist, dar nu acolo nu există nicio viziune legată de cum ar trebui să se dezvolte regiunea, din punct de vedere turistic.

Ciobani,  haos, braconaj, maneleală, turiști de ocazie, antreprenori de ocazie, aglomerație. Noroc cu peisajul, cu apropierea Cetaților Rădesei, a Cetăților Ponorului, a avenelor și peșterilor, a cheilor spectaculoase, a Lumii Pierdute sau vârfurilor și crestelor calcaroase, ca cele din zona Galbenei.

Despre aproape fiecare, la timpul potrivit.

Întâmplarea cu căluți are loc la 2 kilometri de de cabana Padiș, într-o curbă unde se face un drum de piatră spre lacul carstic Vărășoaia și mai departe spre Cetățile Rădesei.
Patru căluți, doi masculi și două femele, fiecare așezat cumva invers față de celălalt, stau nemișcați în mijlocul drumului. Coborâm.

Liniștea pădurilor, a peisajului, și cai aceștia veniți de nicunde, parcă din altă dimensiune, ne pătrunde rapid. Copii sparg  liniștea cu agitația lor, caii sunt impasibili.
Abia când începem să căutăm niște pâine și niște cornuri vreo doi cai, ceva mai tineri și mai flămânzi, se arată interesați. În filmuleț, puteți vedea reacția cailor și reacția noastră.

Am mers, așadar,  la lacul Vărășoaia, o surpriză relativ plăcută și în zona cabanei Padiș,  pe drumul asfaltat care se termină în vârful unei serpentine.  Drum care se cere continuat încă 10 kilometri spre Doda Pilii, pentru ca TransApuseana să fie gata.

La întoarcere, caii sunt tot acolo, nemișcați, incredibili, ireali și foarte, foarte blânzi.
După o tură de hribi, la marginea pădurii, ne întoarcem la mașină.
Ce credeți?
Da, ei sunt tot acolo.
Urmăriți filmulețul AICI.

Creasta Cocoșului din Gutâi - o rezervație geologică unică

Unică de oriunde ai privi-o, Creasta Cocoșului se ridică precum dinții unui fierăstrău geologic și domină piemontul Mara-Breb- Budești, din sudul Depresiunii Maramureșului. O minune creată de natură în ultimii 10 milioane de ani de ani, care este relativ ușor accesibilă și care reprezintă o porțiune dintr-un crater vulcanic, rămas de la erupțiile neogene ce au afectat estul Carpaților Orientali. 

Munții Gutâi reprezintă de fapt doar partea dintre pasul Paltinu( sau Gutâi) de 987 de metri prin care se face trecerea dinspre Baia Sprie( sau /și Baia Mare) și zona Mara -Vadu Izei- Sighetul Marmației și pasul Neteda de 1058 de metri care leagă zona Cavnic de Budești( biserică de lemn UNESCO) și Ocna Șugatag.
Restul munților care pe hărțile din unele manuale se numesc Gutâi sau Gutin, poartă denumirea de Igniș, la poalele lor aflându-se orașul Baia Mare.
Pasul Neteda a fost asfaltat foarte bine anul trecut( n.m. 2015), este spectaculos, plin de afine prin împrejurimi și de acolo am plecat în scurta drumeție spre marginea nordică a Crestei Cocoșului.
Chiar din punctul cel mai înalt al pasului, se face un drum forestier care nu urmează un anume traseu, deci nu este marcat, dacă vreți totuși să urmați un traseu marcat, mergeți pe banda roșie.

Eu am mers pe drumul forestier pentru că nu mi-am propus să ajung  pe creastă, ci doar la margine, acesta este și motivul pentru care pozele nu sunt tocmai bune.

Este și asta o variantă pentru cei ce vor doar drumeție prin pădure, dar vă puteți bucura de priveliștea către serpentinele pasului, pe dreapta și către cele două vîrfuri care vă vor însoți pe stânga, Gutâiul ( Mare, 1443 m.) și Gutâiul Mic sau Trei Apostoli.

Pe creastă se ajunge mai ușor  dinspre pasul Paltinu, din zona hanului Pintea Viteazul, cel care spune legenda, ar fi dat chiar numele ,,crestei". Eu mi-aș fi dorit să ajung și la cele două tăuri( lacuri) din zonă, cel al Morărenilor( de baraj natural!!! și de 20 de metri adâncime) și cel(e) al Chendroaiei( ochiuri de apă aflate într-o turbărie la vreo 1000 de metri), dar asta ar fi durat foarte mult.

Rezervația geologică ocrotește pe vreo 50 de hectare, elemente din lama stâncoasă, zimțată de 60-80 de metri înălțime a Crestei Cocoșului, care domină platoul vulcanic al Gutâiului. Andezitele cu amfiboli și piroxeni, dau acest relief specific, de contrafort sculptat de ploi, vânturi și zăpezi. Și apropo de zăpezi, deși nu are decât 1400( Vf. Gutâi are 1443 de metri) și ceva  de metri, rezervația ocrotește și elemente de vegetație subalpină, asta în principal din cauza stâncăriilor dar și a latitudinii nordice și a orientării versantului( spre nord).

 Regiunea are obiective turistice numeroase, cum este bisericuța de lemn de Budești, cea de la Desești, ambele în patrimoniul mondial, sau pârtiile de la Cavnic ( iarna ), ori stațiunea cu ape sărate și curative Ocna Șugatag ( vara în special).

Lacul Gâlcescu. Frumusețea lacustră a Parângului

Când pronunț numele lacului Gâlcescu, fiori cu iz de jnepeni își fac loc printre amintirile acestei veri. Un loc de o rară frumusețe, cocoțat la 1935 de metri într-o căldare glaciară imensă situată sub Parângu Mare și frații săi de peste 2000 de metri. Mai marele vârfurilor din mijlocul Meridionalilor, care se ridică la 2519 metri altitudine.

Plecăm dis de dimineață spre Obârșia Lotrului, locul cunoscut de toată lumea drumeților, ca nodul principal din grupă, de unde pornesc sau prin care trec majoritatea marcajelor montane. Mai nou, accesul spre zonă este facilitat de modernizarea drumului național 67C, sau mai cunoscut sub numele de Transalpina.

După punctul de intersecție cu drumul care duce la Voineasa, se face la dreapta un drum forestier marcat cu cruce roșie, pe care mergeți vreo cinci minute, până când la un podeț de piatră drumul devine impracticabil pentru mașinile de oraș.

Acolo ne-am lăsat mașina și am pornit într-o drumeție de două ore și jumătate, având ca tovarăș Lotrul cel iute din fire ( cataractele sale spectaculoase- AICI). Pădurea este rărită pe primii câțiva zeci de metri de urcuș, semn că și aici se produce aceeasi exploatare haotica a molizilor și brazilor.

Spre zona subalpină rariștea pădurii de conifere, naturală aici, începe să lase privirea să zburde către înălțimile Pietrei Tăiate și ale Zănoagei, unde ne asteaptă luciul rece al salbei de lacuri glaciare din acest vast complex glaciar.

Departe, reflexia soarelui în geamurile mașinilor ce urcă Transalpina prin Șaua Urdele și Ștefanu, ne amintește că omul a supus de mult acești munți. Totuși, aici la 1800 de metri asta este o iluzie, pentru că natura încă oferă panorame minunate.

După ce traversăm Lotrul și afluenții săi Gâlcescu sau Zănoaga Mare peste stânci și bușteni căzuți, ieșim în iarba înaltă a pajiștilor subalpine. La indicatorul cu rezervația naturală Gălcescu, oprim pentru a aduna câteva afine, în timp ce ochiul nostru aleargă spre coclaurii pe care  mai bântuie urșii bruni.

Aici avem parte de o surpriză naturală la care ne  întoarcem cu gândul de fiecare dată când urâțenia din jurul nostru încearcă să ne ucidă emoțiile. Este vorba de un culoar pietros acoperit ca un tunel arcadă de jepii cei frumos mirositori.

O splendoare prin care razele intră ca să ofere lumină și căldură la ramurile întinse ca niște șerpi pe pământul încă rece la mijloc de iulie.

Nu pot spune că am mare experiență de montaniard, dar să urci câteva zeci de metri prins în chingile acelor lungi de jneapan n-am mai trăit și nici întâlnit vreodată. După un prag în care se prăvălesc proaspete, apele râului cel iute, dăm de lacul glaciar cel mai mare și mai căutat din Parâng.

Îl ocolim pe potecă și urcăm pe o stâncă de granit unde priveliștea ne lasă muți. Avem în față cel mai frumos lac din Carpații dintre Olt și Jiu.

Cu o suprafață de peste 3 hectare și o adâncime de 9,3 metri, lacul este centrul unei rezervații complexe care ocrotește și specii de plante și animale din zona alpină.

Ceva mai sus, peste un prag glaciar cu roci mutonate( șlefuite de gheață) și după 20 de minute de urcuș, pe nivelul superior al complexului mai pot fi admirate două lacuri mai mici, Pencu situat la 1991 metri și Vidal la 1987 de metri.

Notă: numele lacului mai este trecut și  Câlcescu în unele ghiduri, nu este nimic greşit, i se mai spune și așa. Altitudinile și suprafețele sunt și ele diferite de la autor la autor. Datele mele provin de la ghidul Munții Parâng, Ed. Sport Turism, 1986.

Cu cortul la Chiril, lângă Rarău

tepuşe cu cârnaţi!

greu cu focul, greu cu vântul


perpectiva asupra Pietrelor...

O excursie scurtă de o zi la Chiril, în drum spre Gura Haitii, ne-a amintit de traiul la cort, de data asta în trei și nu în doi ca pe vremuri.
Valea Bistriţei oferă peisaje şi sate încântătoare ca acest sătuc Chiril, din comuna Crucea, unde am ales să campăm, în mica noastră drumeţie auto pedestră pe şi spre Rarău.
Undeva la intrarea în sat de pe drumul naţional, faceti dreapta cum mergeți spre Vatra Dornei si după 1500 de metri daţi de un imaş din lunca pârâului, chiar lângă o casa cocoţata pe deal( se vede și în poza iar doamna de acolo ne-a adus lapte cald muls, pentru cel mic!).
La instalare am avut ceva probleme cu vântul nemilos, un fel de briză de munte ce cobora vijelios de pe pantele Rarăului si zădărnicea acţiunile noastre, precum fixarea cortului sau aprinderea focului!
De acolo, urmați drumul cu mașina sau pe jos până la schitul Rarău sau până la Pietrele Doamnei. Despre acestea în viitoarele postări.

Lacul Bicaz- vaporaş, kitch, gunoaie şi distracţie!

constructii plutitoare particulare şi de închiriat, care se întind încet către baza barajului.


pont: copii plătesc 5 lei iar adulţii 10 lei pentru o călătorie de 45-60 de minute, până la staţiunea de cercetări de la Potoci.

La lacul Bicaz-Izvorul Muntelui ajunge multă lume, ori pentru un grătar(cu zgomot mult si multe manele) dacă este din zona Neamţului ori în tranzit spre sau dinspre Vatra Dornei şi Durău.

Ultimele impresii sunt şi pozitive dar mai ales negative.



Pozitiv:

1.Modernizarea bazei de plecare a vaporaşelor, a hotelului plutitor, a drumeagului ce face drepta din şoseaua naţională, si a unor căbănuţe pentru turişti sau chiar pentru tabere de copii;
2.Ceva mai multă curatenie(îngrijitori cu mătura pe drum si în parcare!), şi un motel-Cristina cu căsuţe si restaurant sus şi o terasă frumusică jos;




Negativ:

1.Construcţia mamut, urâtă şi kitch-oasă care strică tot farmecul si pitorescul zonei(nu cumva tipul acesta de clădire vă este cunoscută?, nu cumva tot ce este obiectiv turistic este sufocat de asemenea mastodonti din beton?)
Plus numeroase debarcadere particulare ce încep să populeze malurile lacului atât pe dreapta( zona Izvorul Muntelui, cu un camping urias si cu un drum forestier oribil) dar şi pe stânga( zona din poze)


2.Mizeria care pluteste pe lac este inimaginabilă, si uite aşa transformăm cel mai mare lac de acumulare din România (de pe râurile interioare) într-o baltă mizerabilă unde ajung gunoaie de la Vatra Dornei şi din amonte de aceasta.
Ştiaţi ca în multe comune există proiecte de ecologizare, cu achiziţionare de pubele care sunt date ţăranilor şi al căror conţinut ajunge pâna la urmă tot în Bistriţa.Tipic românesc!!!!

Cheile Bistriței şi Cabana Zugreni- Valea Bistriţei Aurii

În drumul spre Vatra Dornei, dupa ce ați trecut de viaductul de la Poiana Teiului și comuna cu același nume, urmărind valea Bistriței și comunele Fărcașa și Borca dar și orașul... Broşteni(!?), ajungeți în sectorul cel mai îngust al celui mai mare afluent al Siretului.

 

 



podul, iar în stânga, în fundal locurile de campare


pe valea Bistritei s-a practicat plutăritul, pentru că în zonă, ochiurile de apă au chiar și 15 m adâncime


Cheile Bistriței sunt de fapt un defileu în toată regula pentru că traversează zona dintre Masivele Giumalău- Rarău( la nord, nord-vest ) și Munții Bistriței( la sud și la vest), având sectoare mai înguste dar și zone mai largi datorită rocilor mai moi din care sunt alcătuiți Munții Stânișoarei(situați la est de râu).
Sectorul cel mai îngust din acest defileu se numește Zugreni și are o lungime de aproximativ 4 kilometri cu lățimi ale văii de până la 150-200 de metri, pereții din șisturi cristaline ai munților mărginași au până la 300 de metri înălțime.

Zona este într-adevăr spectaculoasă, la un moment dat Bistrița formând o insulă cu înălțimea de 60 de metri, pe care se află cabana cu același nume. Dar apare o problemă uriașă și anume DRUMUL, care este execrabil, ucigator și cu gropi de neocolit pentru simplul motiv că acestea ocupă toată șoseaua.
Așa că bucuria peisajului este răpită de starea drumului, zona cea mai desfundată fiind chiar cea din dreptul cabanei Zugreni.
La cabană se ajunge peste un pod de lemn destul de solid, cazarea este undeva între 80-100 de lei, cu un restaurant mai degrabă neinteresant și o terăsucă frumoasă și cu servire bună si promptă. Există și locuri de campare în lunca îngustă a râului cu 10 lei cortul și tot atâta și mașina.

Pensiunea Perla Călimaniului - sălbăticie şi căldură sufletească

aici faceți ,,obligatoriu" la dreapta

pensiunea, construită lângă casa lui nea Traian, cu o mică terasă în față


pe holurile pensiunii întâlnești un adevărat muzeu cinegetic


camere rustice cu pereți din lambriu de lemn, iar ușa dă într-un balconaș de unde priveliștea este superbă

pârâul ce trece prin fața pensiunii

flori de colţ în grădina doamnei Rodica


gălbiori culeși de noi din pădure

În Gura Haitii (Şaru Dornei) ajungeți din Vatra Dornei, ținând indicatorul cu Parcul Național Călimani și după o jumătate de oră ajungeți la capătul satului, unde vă întâmpină un peisaj sălbatic, cu fânete și păşuni întinse pe versanții munților și păduri de molid nesfârșite ce îmbracă gura craterului celui mai mare vulcan din România.
Aici se află pensiunea ,,Perla Călimaniului" a lui nea Traian și a doamnei Rodica, doi oameni BUNI, doi oameni ai muntelui pe cât de căliți de vreme și de vremuri pe atât de calzi și de primitori.
Au construit o pensiune drăguță și cochetă chiar pe malul pârâului Haita, cu camere mici și rustice și cu locuri de campare pe dealul ce urcă spre puținele case împrăștiate printre stogurile de fân.
Dacă ești om de-al casei( adică nu vii acolo ca să ai de unde pleca) și dacă doamna are timp, poți să te bucuri de un păstrăv minunat cu cartofi natur și mămăligă fierbinte, de un balmoş irezistibil sau de afine cu mămăligă și smântână.
Asta am mâncat noi, în anii ce au trecut de când am descoperit pensiunea, unde revenim cu drag ori de câte ori putem, chiar dacă de la Bacău faci aproape cinci ore.
Mergeți și bucurați-vă de aer curat și liniște, de răcoarea serilor și dimineților, de gălbiorii culeși din pădure sau de florile fânețelor ce mărginesc pensiunea.
Mai am o postare, mult mai completă și mai amănunțită, pe acest blog despre pensiune și despre Gura Haitii- AICI.

P.S. AZI ÎMPLINESTE BLOGUL MEU UN AN, SI AM PUS ACEASTA POSTARE PENTRU CA TOT CU GURA HAITII AM ÎNCEPUT BLOGUIALA.