Legenda Nerei sau a Nerganei

.Undeva sub Piatra Goznei, din Munții Semenic, se formează un pârâiaș numit Neargănul, Nera sau alintat, Nergănița.
Nera are parte de o legendă tristă, de o poveste de dragoste spusă de undele ei, în zbaterea prin Munții Aninei  și prin faimoasele și sălbaticele ei chei.

Iată povestea, așa cum a fost ea spusă de Moș Andrei Morariul, lui Dan Pasere, jurnalist la almanahul de turism BTT din 1986:

,, Se zice că de mult de tot, pe atunci când Soarele se întâlnea în fiece zi cu Luna, trăia în pădurile de aici un mândru fecior, falnic și puternic ca bradul.
Vânător iscusit cum altul nu era, el întâlnește o mândrețe de fată cum nu mai văzuse; mult s-a mirat de îndrăzneala fetei de a bate codrul pe acolo pe unde numai fiarele sălbatice erau la ele acasă, dar mai mult s-a speriat când în zilele următoare, reîntâlnind-o își simți inima bătând să-i spargă pieptul; nu trecu multă vreme și pădurea, martora iubirii lor curate, îi găzdui, tăinuindu-le dragostea.
Tatăl fetei, stăpânul acestor locuri, puse iscoade să-i urmărească drumurile prin pădure și aflând despre iubirea dintre voinic și fată, mâniat, trimise iscoade și potere să-l aducă pe flăcău în lanțuri. Vezi bine, singura-i copilă, pețită de boieri mari, sosiți cu alai să-i ceară mâna, îi refuzase, îndrăgind un flăcău fără de stare.
Hain la suflet, stîpânul locurilor cetlui flăcăul după gratii crezând că odată întemnițat, copila va uita iubirea-i curată și-și va alege un mire de neam boieresc. Nici rugămințile fierbinți, nici plânsul, nu-l înduplecară; ferecat în lanțuri flăcăul fu aruncat într-o grotă din inima munților, hruba cu intrarea fiind apoi zidită. Așa că hotărî să o dea unui bei  putred de bogat, dar slut și bătrân. ( de aici, o legendă cu Lacul Ochiul Beiului).
În seara nunții o pală de vânt aduse chemarea flăcăului ferecat în lanțuri; cu lacrimi de jale copila se rugă la Zâna cea Bună s-o ajute. Văzându-i dragostea curată, zâna o transformă într-o șuviță de apă cristalină și puternică, ce începu să se strecoare din piatră în piatră până în inima muntelui.
Așa începu fata să-și caute voinicul ferecat  și-n ajutor să-i vină, sfredelind temnița de piatră. Trecură ani după ani, și Nergănița cu dragoste nestinsă, străpunse muntele până în cele mai tainice ungere, căutându-și iubitul. Când în față i se deschise câmpia largă a Dunării, a înteles că drum de întoarcere nu-i; cu durere în suflet lasă să-i rătăcească unda prin câmpie purtându-și povestea de dragoste. Mărturie peste vremuri au rămas cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc pereții, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Aceasta este povestea adevărată a Nergăniței..."

Legenda fântânii turcului de la Castelul Huniazilor

Oricine a vizitat de-a lungul timpului Castelul Hunedoreștilor( Huniazilor, Corvinilor sau Corvineștilor) a rămas profund marcat, de trista legendă a fântânii, situată lângă unul din contraforții capelei. Mie mi se pare una din cele mai crunte răzbunării, de care au avut parte turcii, exceptând poate trasul în țeapă din vremea lui Vlad Țepeș.

Legenda vorbește despre trei prizonieri turci, care obțin de la Ioan de Hunedoara promisiunea că dacă vor da de apă, la săparea fântânii, vor fi eliberați. Astfel că cei trei se apucă de săpat și după 15 ani de trudă  reușesc ca la 28 de metri adâncime să dea de apă. Au săpat în stânca dură, sperând că eliberarea va veni. Aceasta nu a mai venit, pentru că între timp Ioan de Hunedoara moare, iar soția sa Elisabeta Szilaghyi, decide să nu respecte promisiunea, și dă ordin ca cei trei să fie uciși.

Ei cer, ca ultimă dorință, să scrie ceva pe cheile fântânii. Inscripția, datată ca fiind din secolul al XV lea, spune scurt: ,, Apă ai , inimă n-ai". Trist și adevărat!

Pe un perete al capelei, mai este o inscripție cu caractere arabe, tradusă  de Mihail Gubloglu, care spune astfel: ,,cel ce a săpat este Hasan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică".

Legenda Detunatelor din Apuseni

Unul dintre obiectivele turistice naturale de prin rang ale Apusenilor, o adevarată ,,perlă" a acestor munți, îl constituie ansamblul celor două Detunate.
Este vorba despre două ,,moțuri" de bazalt care se ridică zvelte către cer. Una dintre ele este fără vegetație, și i se spune Detunata Goală (1042 metri) iar cealaltă este acoperită de pădure și i se spune Detunata ...Flocoasă( 1258 metri).

Ambele sunt situate lângă Bucuim Șasa, cam la o oră de mers pe jos din Abrud, la limita nordică a Munților Metaliferi.

Ajungeţi acolo mergând din Abrud spre Zlatna, după ce iesiţi din primul oraş, faceţi stânga către comuna Bucium. În Bucium Şasa opriţi maşina la biserică şi luaţi-o prin cimitir, pentru că ajungeti mai repede şi nu pe drumul forestier, la un moment dat sus pe deluşor, drumurile se unifică. Este vorba de câştigarea unei jumătăţi de oră de urcat prin noroaie.Nu vă faceti griji, veţi găsi în zonă  multe locuri în care puteţi înnopta, dacă vreţi  să exploraţi mai bine zona sudică a Apusenilor.



Formarea Detunatelor  are legătură cu lava bazică, ceva mai vâscoasă, ce urcă încet către suprafaţă şi se răceşte în afara sau în interiorul muntelui, luând forme interesante de coloane paralelipipedice.
Acest fenomen nu este unic în ţară, dar aici zona este spectaculoasă, pentru că ele ,,răsar" dintr-o pădure de conifere; aşa coloane mai întâlnim în Defileul Oltului de la Racoş, din Munţii Perşani.

Sătenii, mirați de ieșiturile astea de bazalt paralelipipedic, au țesut în jurul lor o frumoasă, și tristă în același timp, legendă.

Aceasta spune că cele două Detunate n-ar fi decât două morminte, unul al unei zâne de o neasemuită frumusețe, iar celălalt al unui fiu al căpeteniei locale a uriașilor, care se îndrăgostise de zână.
Între neamurile lor era de sute de ani o luptă înveșunată și neîntreruptă. Fiul cade în ispita dragostei, iar tatăl său, surprinzându-i străpunge zâna cu spada și o ucide sub ochii îngroziți ai fiului. Înnebunit de durere și mânie acesta se repede asupra bătrânului curmându-i viața. În acel moment se dezlănțuie mânia cerului asupra flăcăului, fulgerele despică pământul, iar din adâncurile tenebroase se ridică asurzitor două stânci uriașe care simbolizează mormintele celor doi îndrăgostiți pierduți.

Legenda descălecatului lui Dragoș Vodă în Moldova de peste munte

O vizită la zimbrăria de la Hațeg și amintirile uneia mai vechi de la Vânători Neamț, a ațâțat în mine dorința de a cerceta originile acestor animale. Așa am găsit această legendă de la cronicarii noștri.


Legenda transmisă prin cronici vorbește de o vânătoare...
,, La leatul 6867 de la facerea lumei, cu ajutorul lui Dumezeu s-a început Țara Moldovei și s-a început așa: a venit Dragoș Voievod den Țara Ungurească, din Maramureș la vânătoare de zimbri și a domnit doi ani".

Dragoș însoțit de câteva sute de oameni înarmați a ieșit pe un râu, pe atunci fără nume, care curgea pe deasupra Sucevei, spre Roman; la ieșirea din munți au întâlnit un zimbru pe care, socotindu-l ca semn bun l-au gonit în josul râului.

Avea acel Dragoș o cățea pe care o chema Molda, aceasta oriunde se ascundea zimbrul, îl descoperea, până ce în sfârșit, istovind zimbrul, îl omorâră, iar capul spre pomenire, îl așezară într-un par pe malul râului, iar cățeaua aceea, după această osteneală a ei, bând apă din râu, a crăpat chiar pe malul râului.

De la moartea acesteia au început să dea râului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele râului se trage numele poporului, moldoveni.

,,Că îmblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramurăș, în munți cu dobitoacele, au dat peste o fiară ce se chiamă bour și, după multă goană ce o au gonit pren munți cu dulăi, o au scos la șesul apei Moldovei. Acolo fiind și fiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, deaca s-au descălecat sat. Și hierul sau pecetea, capul de bour însemnează. Și cățeaoa cu care au gonit fiara aceea, au crăpat, pre care au chemat Molda, iar apei de pre numele cățelei Moldiei, i-au zis Molda sau cumu-i zic unii, Moldova. Așijderea și țării de pre numele apei i-au pus numele Moldova."( Grigore Ureche)


Notă: Zimbrul a fost întotdeauna un vânat de cinste în pădurile din nordul Bucovinei si Maramureșului, el fiind sălbatic, până la ultimul exemplar ucis în 1887 în Munții Țibleșului. Bourul, înrudit cu zimbrul, bizonul, boul moscat și bivolul, a fost domesticit de către țărani, pentru muncile câmpului. A dispărut prin degenerare, pentru că exemplarele s-au înmulțit între ele. În secolele XIV-XV, zimbrul și bourul coexistau în pădurile din nordul țării.

Cetatea de Colț- cuibul de vulturi al lui Jules Verne

Cetatea de Colț este unul din acele locuri din România despre care îmi place să scriu: ascunse, inedite, fermecătoare și... misterioase.

Stă la baza fascinantei povești a lui Radu Gorj și Orfanik, din Castelul din Carpați al lui Jules Verne. Și dacă vă mai aduceți aminte din copilăria marcată de romanele marelui scriitor,  de descrierea văii Jiului și a Hațegului, a depresiunii Petroșani și a Alpilor Transilvaniei, ăsta este locul!

Asemănările găsite de scriitorul Ion Hobana în ,,20000 de pagini în căutarea lui Jules Verne"( 1979)  sunt izbitoare, iar imaginea din ediția franceză și fotografia colțului de deal  indică una și aceeași cetate, aflată pe Dealul Gorganu, după Jules Verne.

Zona de ieșirea râului ...Râușor din defileul pe care-l sapă în șisturi cristaline în contaforturile de nord ale masivului Retezat, este una splendidă, și aparține comunei Râu de Mori din județul Hunedoara. Urmați indicatoarele din drumul național Hațeg-Caransebeș, care vă vor duce și către Cetatea de Colț, și Mănăstirea Colț dar și spre ministațiunea Râușor, pe un drum asfaltat care șerpuiește prin defileul mai sus amintit.

Cuibul de vulturi al lui Jules Verne, despre care se spune că ar fi călătorit prin România pe la mijlocul secolului al XIX lea, este situat pe un pinten cristalin de stâncă spre care urcă o potecă, cale de vreo 35-40 de minute. Poteca pleacă de lângă podeț, acolo unde, în roman era Casa Vânătorului, și vă plimbă agale, cu urcuș lin, printr-o pădure de fag liniștită și destul de deasă. Sus, însă, ți se taie respirația. Parcă ai fi urcat pe Moldoveanu, iar bucuria și adrenalina îți inundă toate simțurile.

Oriunde privești peisajul îți surprinde vederea, într-un mod cu totul nou. Spre sud este Reteazul cu  spinările greoaie ale munților gârboviți de păduri, spre nord întinsa depresiune a Hațegului cu lacurile de acumulare de la Clopotiva, în jos râul, care deși este numit Râușor este un adevarat campion al eroziunii, reușind să se adâncească cu câteva sute de metri în micașisturile și gnaisele carpatice, iar sus sunt doar norii și...vulturii.

Povestea adevărată a castelului din satul Suseni, își are rădăcinile în secolul al XIV lea, când zona aparținea familiei de boieri români Cânde, aceeași care au ctitorit și Mănăstirea Lupșa din Apuseni, dar care sub numele de Kendeffy în secolul al XV lea, au devenit boieri maghiari protestanți.
Familia Cnezilor Cânde, este una dintre cele mai vechi familii boierești din aceasta zonă, strămoșii lor având latifundii încă din secolul al XII lea.

Mulți nobili au luptat împotriva năvălirilor turco-tătare sub comanda lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care aceștia primesc și obligația de a apăra vama de la  Poarta de Fier a Transilvaniei, cunoscută trecătoare dintre Banat și Transilvania, care le aducea și venituri importante.
În aceste condiții familia își permite să întărească Cetatea de Colț, cu ziduri groase și înalte, clădite pe pintenul stâncos, unde era un donjon pătrat și două turnuri poligonale cu metereze.
În caz de primejdie, se ridica podul mobil care lega cetatea de zona de jos, iar stăpânul se adăpostea în donjon. Se vorbește și despre tuneluri care ieșeau pe sub munte în valea râului sau în sat, unde se află și câteva grote destul de adânci, aceste legende fiind folosite în roman și de Jules Verne.

Oricum, una este să vizitezi o cetate feudală și să afli de cine și în ce scop a fost construită, și alta este să mergi pe urmele celui mai mare scriitor de science-fiction din lume, către turnurile care l-au inspirat  și la îndemnul iubitei sale secrete,  Luiza Teutch, o româncă (!?) din Homorod, cunoscută în Franța, la Amiens.

Iubirile secrete dau naștere întotdeauna la mari opere literare, nu că aceasta ar fi fost, dar suntem totuși români, și deci, în acest caz putem fi subiectivi.

Sfinxul de Topleț- Defileul Dunării, sau imaginea înșelătoare a unei stânci

Scriam în postarea cu ,,fețele stâncoase ale Carpaților", despre Sfinxul de Topleț, și că se poate observa din drumul național E70.

Ei bine, am ajuns în zonă și am fotografiat stânca aceasta calcaroasă care iese în evidență, chiar de la ieșirea din localitate și... pauză.

Ori nu m-am poziționat eu bine- și asta încă o cred- ori ,,sfinxul este o șarlatanie, pentru vânătorii de senzațional.

Cartea domnului Iuliu Florareș, din care m-am inspirat pentru postarea despre care am vorbit mai sus, prezintă o serie de imagini ciudate și interesante în același timp, așa că vă recomand să parcurgeți lista cu fețele megalitice din România.

Până una alta, comparați imaginile.

Capela Sf. Ana- istorie și legendă

Toți cei care au vizitat celebrul lac Sf. Ana, au vizitat cu siguranță și capela situată într-o poiană  frumoasă de lângă acesta. Când am citit istoricul capelei, care este indestructibil legat de istoria secuilor pe aceste meleaguri, n-am văzut nicio mențiune despre legenda care o are în centru pe Sfânta Ana.

Citiți istoricul capelei, apoi citiți și legenda- AICI.
Fotografii cu Lacul Sf. Ana- AICI.

Pasul Tihuța din Munții Bârgăului, un multiplu obiectiv turistic

Nu știu când a devenit acest pas un obiectiv turistic, însă este clar pentru toată lumea că nu poți să treci pe acolo și să nu găsești ceva de văzut sau de făcut.

Celebrul pas ,,Borgo" din cartea lui Bram Stoker, atrage azi mai multi turiști ca niciodată. Situată între Munții Bârgăului la nord și vulcanii Călimanilor la sud, această trecătoare ce leagă Țara Dornelor de Țara Bârgaielor, sau Bucovina de Transilvania, are nu mai putin de 1201 metri. Pasul este traversat de așa numita Șosea a Nordului, un drum național foarte bun, recent modernizat.

Prima atracție turistică o constituie pensiunea castel ,,Dracula", vestită de prin anii '90, când era o mare atracție truistică tip ce ieșea dintr-un coșciug, într-o cămăruță întunecată și provoca țipete de spaimă turiștilor amatori de senzații tari și ...ieftine.

Această practică există și astăzi, iar proprietarii au exploatat povestea cu vampirul din Carpați, ridicând chiar și o...STATUIE,  scriitorului irlandez. Se vede treaba că afacerea merge din plin, din moment ce în perioadă de criză au afișate niște prețuri astronomice la cazare.

În altă (dez)ordine de idei, aici se mai află o pârtie de schi pentru amatorii de sporturi de iarnă din Bistrița sau de aiurea. Orientarea, lungimea și altitudinea potrivită păstrează stratul de zăpadă mai mult timp.

Pe dealul din apropiere în 1928 a fost ridicată o biserică  cu hramul Nașterea Maicii Domnului, iar corpul de chilii, paraclisul și atelierele de broderie, croitorie și icoane au fost construite începând cu 1994 când ia ființă Mănăstirea Piatra Fântânele.

În spatele bisericii a fost ridicată o cruce monument de 31 de metri( 30 după alte surse) cu sprijinul Consiliului Județean Bistrița- Năsăud.
Construcția acesteia a generat la timpul ei, multe controverse vis-a vis de costul uriaș al proiectului( peste 6 miliarde de lei vechi!) si de alocarea banilor, în condițiile în care nevoile și prioritățile  județului erau cu totul altele. Crucea de pe Caraiman are 28 de metri, astfel ca aceasta din Tihuța a devenit cea mai înaltă din țară.



Dar nu așa este în România? , oriunde se găsește un delușor, un muntișor, o stâncă mai acătării,  se ridică o cruce( nimic rău în fond), uitând de nevoiași, de ideea de caritate, de copii cu deficiențe, etc.

Am căutat o jumătate de oră ,,Drumul Romanilor", o porțiune din vechiul drum de care, ce făcea legătura între Transilvania și Moldova, însă niciun indicator nu există în zonă. Localnicii întrebați mi-au dat tot felul de variante, niciuna corectă. A rămas pentru altă dată.

Vizualizaţi Pasul Tihuta pe o hartă mai mare


PASURILE ȘI TRECĂTORILE DIN CARPAȚII ROMÂNEȘTI- AICI

Legenda lui Budu, strigoiul de la Palatul Cnejilor-Ceahlău

Istoria micului palat este presărată cu multe vărsări de sânge și povești de groază.
În 1852, curtea boierească a Cantacuzinilor decade, iar moșia cu palatul este cumpărată la licitație  de boierii Sturdza. Cei trei frați Cantacuzino se opun cu înverșunare, în cele din urmă, unul se sinucide iar ceilalți doi sunt luați pizonieri.
Cu mai bine de 400 de ani în urmă, se spune că un tânăr oștean din armata lui Alexandru cel Bun (1400-1432), pe nume Budu, s-a îndrăgostit de fata domnitorului, domnița Ana.


Prins în mijlocul unei bătălii,  viteazul Budu cade pe câmpul de luptă. Domnița Ana, cere ajutorul duhurilor rele și prin farmece de magie neagră face să-i fie readus iubitul la viață. Acesta apare, însă sub chip de strigoi, prefăcându-se  la cântatul cocoșilor în stană de piatră. O stană de piatră care străjuiește tocmai de pe platoul Ceahlăului, unde este cunoscută ca Turnul lui Budu.
 
Se spune că atunci când lumina palidă a Lunii, se oprește pe Turnul lui Budu, umbra acestuia cade  peste Palatul Cnejilor.

Vai de ființa pe care o găsește umbra turnului printre ruine, pentru că o preface imediat în strigoi. De aici și inspirația lui Eminescu, pentru poezia sa ,,Strigoii"( un link către poezie AICI).
De asemenea se pare că și Alexandre Dumas-tatăl, a plasat acțiunea nuvelei ,,Strigoiul Carpaților" în acest palat, învăluit în mister, supranatural, sânge și dragoste.

AICI aveți istoria acestui palat, scrisă în urmă cu vreo doi ani, când am vizitat zona.

Peștera Muierilor și Cheile Galbenului-legendă și date generale

Peștera Muierilor sau Muierii are o poveste simplă legată de năvălirile barbare sau de orice fel, care măturau Subcarpații Getici în perioada medievală. Peștera are două intrări sau, mă rog, o intrare și o ieșire, astfel că în perioadele critice femeile, copii și batrânii se refugiau aici, peștera având câteva săli foarte înalte. Simplu, dacă cumva turcaleții sau tătărușii găseau o intrare, femeile ieșeau pe cealaltă, având o șansă în plus să nu nască copii din flori.

Locatia pe Google maps-AICI

Acum să trecem la lucruri concrete. Peștera aceasta este foarte cunoscută, printre altele, și datorită ,,culmii" geografiei: ,,Cum bagi Vârful Omu în Peștera Muierii?" Chestie de gusturi.

Acum chiar că trecem la lucruri concrete. Localitatea pe raza căreia se află peștera( aflată la 3 kilometri nord de centrul comunei) este Baia de Fier, din județul Gorj, fostă zonă de exploatare a minerurilor feroase. Regiunea include și Cheile Galbenului, un râusor ce vine din  extremitatea vestica a Munțiilor Căpățânii. Am mai scris despre zona carstică vizitabilă din nordul Olteniei, într-o altă postare, dar fără prea multe poze-AICI.

 

De menționat că aici vă îndrumă un ghid, care are un accent interesant, ca să nu spun enervant. Asta daca îl nimeriți pe el, pentru că sunt doi ghizi. Intrarea este destul de scumpă, în jur de 10 lei de persoana, există și un număr limitat de persoane care au acces, așa că așezați-vă lângă gheretă ca să prindeți bilete!
Din păcate afluența de turiști și sumele încasate nu se văd ABSOLUT de loc, în investițiile făcute în peșteră sau la intrare. De 20 de ani grilajul, acoperișul de la intrare și electrificarea cu cabluri și reflectoare sunt aceleași Călcăm pe cabluri, copii nu sunt protejați si nici ceilalți turiști.
Vin români de la sute de kilometri, chiar din strainatate, cu prietenii lor și se fac de rușine cu frumusețile țării lor.
 Nu știu cine administrează peștera, dar mai sunt multe de facut. O peșteră exemplu este cea de lângă Râșnov, numită Peștera Valea Cetății, fără nimic spectaculos dar amenajată la standarde europene. Click AICI pentru postare.

Cunoscută ca prima peșteră electrificată din România, undeva prin anii '60, este structurată pe trei niveluri, cel vizitabil avand o lungime de  aproximativ700 de metri, cu galerii largi și înalte: Sala Altarului( 20 de metri înălțime), Sala Turcului( 12 metri înălțime),Sala Minunilor și  Sala Liliecilor. Aici au fost descoperite nu mai putin de 183 de schelete de urs de peșteră ( Ursus Spelaeus), un adevarat cimitir vechi de 10 000 de ani, plus schelete sau resturi de specii de lei, bour ( Bison Priscus), cerb, capra ibex și mamut( Elephas spelaea).

Alte date generale:

- altitudinea la care se află peștera în versantul drept al Cheilor Galbenului: 650 metri;
- primele date științifice despre peșteră, de la istoricul Alexandru Ștefulescu: 1894;
- monumet al naturii din 1955;
- lungimea totală a galeriilor: 3566 de metri;
- nivelul inferior, declarat rezervație speologică are 2300 de metri lungime, împărțit în două sectoare;
- temperatura aerului vara este de 13 grade iar iarna de 10 grade( așadar încă un motiv ca această peșteră primitoare să adăpostească ,,muieri");
- calcarele în care a fost ,,săpată" peștera sunt de vârstă tithonică;
- în Sala Liliecilor sunt depozite semnificative de excremente de liliac, așa numitul guano;
- în versantul cheilor mai sunt câteva grote/peșteri cu nume interesante: Pârcălabului, Vulpilor, Corbului.

Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor.

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit.

Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşina. În dreapta lui se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou.

Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului.

Întrebările mele despre  locaţia cimitirului lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele  curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură.

Biserica îmi este un bun  punct de reper.

Urc  pieptiş cu maşina vreo  sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi, şi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de  pe pietrele funerare  sunt  în maghiară şi germană.

Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădina în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub forma de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat, maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde si roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox.

Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu întru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc  catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor?; parcă este o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase de pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lăngă o cruce. Pe lângă ea, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam!

Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important.

În total în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stălpii aceştia, făcuti dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal.

Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și  unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstitiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului.

Metafora Soarelui o putem  înțelege dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, intre cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alătuarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA, și celălalt păgân STÂLPUL.

Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat.

Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic.

Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,In general, problema stalpilor totemici, a semnificatiei si vechimii lor, e deosebit de dificila. In vremea comunismului, cercetarea istorica era tributara atat formei de cultura predominante (proletcultismul si apoi protocronismul) cat si ideologiei politice. Cred ca pana la daci e cale lunga, mai ales ca in Satu Nou romanii au fost atestati de-abia in Evul Mediu. Ar mai fi si stalpii de pridvor, la unele case si biserici de lemn, foarte asemanatori cu cei funerari. O alta problema interesanta, pe care ati intalnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei asezate in fata portilor sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanti.

Am mai gasit o gravura cu manastirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Stiti, daca doriti va pot trimite si alte materiale: de exemplu, Piatra Teiului este una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ati surprins chipurile de pe piatra, probabil nestiind. la momentul respectiv, ce sa cautati.

O seara buna si inca odata, multumesc. Ionut Muscelean"

Crăișorul Munților. Muzeul memorial Avram Iancu din Ţara Moţilor

La 21 de kilometri de Câmpeni, cel mai important oraş din Ţara Moţilor, se află comuna Vidra sau mai nou Avram Iancu. La intrarea în comună se află două obiective turistice naturale extrem de atrăgătoare: Dealul cu melci, o rezervaţie geologică cu fosile de milioane de ani care se văd la suprafaţă şi Cascada Pişoaia sau Namneş  cu o cădere de  peste 18 metri, peste tufuri calcaroase și travertin.

Undeva pe dreapta drumului ce duce către ramificaţia ce urcă către Muntele Găina, se află Casa Iancului şi muzeul memorial al Crăişorului Munţilor. Înconjurată de brazi şi molizi bătrâni se află casa veche unde s-a născut şi a copilărit Avram Iancu, o casă construită pe la 1800, cu temelie de piatră şi cu un acoperiş de şindrilă mai înalt de două ori decât pereţii, aşa cum cere tradiţia moţească.

Căsuta Iancului are două camere în care se mai păstreaza câteva piese de mobilier din acele vremuri dar şi obiecte personale ale marelui nostru revolutionar paţoptist: leagănul, fluierul, sabia şi briciul său.

În 1924 , la 100 de ani de la naşterea sa, Societatea ,,Astra" a construit o clădire, lipită de casa natală, tot din lemn pentru armonizare şi unde se află muzeul ce urmăreşte viaţa sa agitată din timpul Revoluţiei de la 1848 dar si peregrinările sale prin munţi de după. De aceea titlul corect exte Muzeul Avram Iancu , și nu casa memorială.

În diferitele săli, ghidul povesteste cu aplomb,  patriotism și o reală mândrie de localnic despre anii de studiu de la Zlatna, Cluj şi Târgu Mureş, despre faptele sale de vitejie atunci când conducea mişcarea armată dar şi de perioada din ultima parte a vieţii, din 1850 şi până în 1872, anul morţii sale.

Există şi o secţiune etnografică de artă populară, cu piese rare din costumul moţesc şi de asemenea sunt redate principalele ocupaţii ale zonei cu aplecare mai puternica asupra prelucrării lemnului, meşteşug pe care locuitorii din Vidra îl stăpânesc foarte bine şi de care sunt foarte mândri, expoziţia prezentând mai multe tipuri de tulnice/buciume, ciubere, doniţe sau butoaie.

În centrul comunei se află un bust al lui Avram Iancu, realizat din bronz şi realizat în 1968 de sculptorul Romul Ladea.

Podul Mincinoşilor din Sibiu

Sibiul, arhicunoscut datorită statutului de capitală culturală europeană din 2007, are aerul unui oraş misterios, romantic cu străzi înguste şi întortocheate, scări de piatră tocite de cizmele meşteşugarilor de odinioară sau de pantofii turiştilor de azi.



Un asemenea loc de intrare în lumea burgului medieval, este străduţa care coboară pe lângă Piaţa Mică spre Piaţa Huet, din spatele Turnului Sfatului, aici la capătul ei, se află cel mai vechi pod de fontă din ţara noastră(1859) numit Podul Minciunilor sau al Mincinoşilor.



Se spune că aici aveau loc cele mai multe tranzacţii dintre negustorii si comercianţii ce lucrau cu cele 25 de bresle, nu este clar dacă mincinoşii erau negustorii, târgoveţii sau femeile care veneau aici să asculte ultima bârfă din târg, însă un lucru este clar, era şi locul de întâlnire preferat al îndrăgosţilor din oraş şi este posibilă şi asocierea cu ,,iubirea,, ipocrită a unora dintre ei.
Mai multe despre pod si nu numai, la Razvan.

Povestea Dealului Crucii de la Putna

noaptea


ziua


aici pe Dealul Crucii s-a încercat scrierea numelui ȘTEFAN cu brăduți , dar o alunecare de teren a distrus ,,T"-ul și ,,E"-ul


crucea de piatră


ruinele fabricii de ciment

Exista în Putna, la poalele Dealului Crucii numit și ,,Crucişor", un loc unde Ştefan cel Mare aflat în scurt popas a tras cu arcul ca să ţintească locul pentru altarul mânăstirii Putna.
Aici se afla o frumoasă poiană care cadea în trepte către pârâul Putna, și unde era un izvor cu apă limpede din care voievodul bea de câte ori venea pe aceste meleaguri.
Sătenii îl îngrijeau ca pe un loc sfânt și îi spuneau ,, Izvorul lui Ştefan".

După instalarea fabricii de ciment, dealul respectiv a început să fie exploatat și transformat în carieră de piatră, astfel că izvorul a dispărut iar crucea de piatră ce străjuia izvorul, a căzut fiind luată de un sătean.
Aşă că, azi în amintirea acelui izvor și a crucii de piatră (care se pare că a dispărut pe la 1928) putnenii au aşezat o cruce de piatră mai mică pe dealul din apropiere, iar mânăstirea a instalat una și mai mare și mai luminată pe culmea cea mai înaltă care domină zona.