O excursie în Cheile Dâmbovicioarei la 1858, de Alexandru Pelimon

Pe 24 iulie1858 Alexandru Pelimon, autorul ,,Impresiunilor de călătorie în România" se îndreaptă călare către Cheile Dâmbovicioarei și spre renumita peșteră. Peisajul întânit în cale este înfățișat cu reale calități literare.
,,Începurăm a urca dealurile, cere pe la unele locuri se făceau repezi ca un perete. Cu toate acestea, coastele dealurilor erau înfrumusețate cu tot felul de flori și un parfum dumnezeesc se amesteca cu aerul pe care îl respiram".



După cum știți, la intrarea  spre chei se află celebrul pod peste Dâmbovița, cel care dă și numele comunei. În 1858 acolo era un pichet grăniceresc, despre care amintește în treacăt, apoi călătorul se îndreptă către zona îngustă a cheilor, acolo unde astăzi vi se cer câțiva lei pentru a intra cu mașina în zona protejată.

Iată imaginea surprinsă de scriitor:
,,Spre vest, la mâna stângă, se zărește gura a doi munți de piatră ale căror vârfuri, foarte înalte, se pare ca și cum s-ar împreuna. Această intrare între aste două coloane de stânci atât de gigantești și râpoase fac a-mi bate inima și oarecum a mă înfiora. Aci aerul începu a fi foarte rece, fiindcă soarele niciodată nu poate pătrunde. Cu cât înaintăm, stâncile ce se află atârnând în aer și care prea puțin se țineau de munte, păreau că au să ne îngroape sub dânsele".

Imaginați-vă ce simte autorul, ce sentiment de teamă îl încearcă, mai ales când aude vuietul acela al ,,apișoarei care curge cu un urlet înfiorător" totul accentuat de copitele cailor și de căderile de pietre de pe versanți.

,,Deosebit încă, răsunetul văii face locul și mai înfiorător și fiecare călcătură a copitei caluluisau când se mișcă vreo pitricică de la locul ei, năștea un nou sunet care se amesteca și se pierdea în răsunetul cel nemărginit al văii. Merserăm în acest chip ca și cum umblam pe sub pământ..."

Ce momente deosebite, ce sălbăticie, ce peisaj virgin a văzut Alexandru Pelimon, acum mai bine de 150 de ani și ce îngrămădeală, ce mizerie, ce turism deșănțat se întâmplă astăzi într-o zonă, cică ocrotită.

Această descriere a Cheilor Dâmbovicioarei, dincolo de valoarea ei literară, reține atenția cititorului și călătorului, pentru că astfel poate compara cheile de ieri  cu cele de azi, schimbările majore survenite în peisaj, modelarea versanților  sau scăderea debituilui râului. Toate se datorează umanizării excesive a zonei, localnicilor și alogenilor cu vile uriașe, pensiunilor și nu în cele din urmă turiștilor fără măsură și fară simț( de orice fel!).

Și apropo, dacă Alexandru Pelimon ar fi aruncat un PET atunci, nu cumva l-am fi găsit și noi prins în vreun părete râpos sau într-un trunchi de copac din albia Dâmboviței?

Pestera Skocjan, pe limba tuturor oamenilor. By Iani Irascu

Baietelul meu de 9 ani, a dorit cu tot dinadinsul sa alcatuiasca un articol despre aceasta pestera unica in lume. L-a impresionat atat de mult incat mi-a vorbit zile in sir despre asta. Iata ce a iesit: 

 

,,Skocjan (in slovena Scocjanske Jame) este a II-a cavitate de renume mondial din Slovenia. Este o pestera speciala, fiindca, pe langa atractiile turistice ca Postojna, ea atrage, chiar daca nu este asa cunoscuta, cateva mii de turisti pe luna, care vin de pretutindeni. 

Este uimitor ca, din traseul de 2 kilometri, mai mult de jumatate e facut prin pestera. Este un urias canion subteran. Mai intai se trece printr-o o galerie artificiala de 120 de metri. 

Dupa ce treceti de o parte luminata a traseului in care formele carstice seamana cu cele de la pestera Ursilor, dati peste un pod care va creeaza halucinatii. Aceasta parte fiind urmata de cateva sute de metri in care nu aveti nici un punct de reper, in afara de niste luminite mici de la balustrada. 

Sunt si parti unde e intuneric total. Pestera adaposteste o multime de bucati de lemn din vremurile cand raul dinauntru avea nivelul superior. Trebuie sa stati mult aplecati si din pacate in pestera fotografiatul este interzis.

Toata aceasta minunatie se termina afara, unde te asteapta o priveliste uimitoare asupra pesterii, invizibila dinauntru. Sunt multe scari de urcat pana ajungeti de unde ati pornit. Acolo cine doreste poate lua o gustare sau poate admira in continuare privelistea incantatoare".

Date Tehnice

Locatie: 72 de kilometri de la Ljubljana si cam tot atatia de Portoroz

Anul descoperirii: 1840, cand s-a intrat pentru prima data in pestera( cercetatorul Schmidl)

Dezvoltare: 5,1 kilometri

Denivelare: 300 metri

Numele raului: Nova Reka(Raul Nou)

Prabusire: 300,2 metri diametru

Mănăstirea catolică a Ordinului Salvatorienilor Timișoara

wikipedia.org

În anul 1898, la 21 noiembrie, Ordinul Salvatorian Societas Divini Salvatori – SDS a fost chemat în țară de episcopul de Cenad, Glattfelder Gyula și a încredințat călugărilor salvatorieni pastorația credincioșilor din suburbia Mehala. Episcopul Dessewffy a donat sub formă de testament suma de 50.000 coroane acelei bisericii ce se va construi în cartierul Elisabetin, cu condiția ca pastorația sufletească să fie încredințată Ordinului Salvatorian. 

Fragment din Ghidul mănăstirilor catolice din România: 

Cartea poate fi cumparată în format ebook de pe google play:

https://play.google.com/store/books/details?id=2kC8DwAAQBAJ

Mânăstirea salvatorienilor din Timişoara a fost înfiinţată în 1911, iar biserica ei a fost construită de-a lungul a circa 8 ani, până în 1919. În timpul regimului comunist, mânăstirea a fost închisă. În prezent, în această mânăstire vieţuiesc cinci călugări: preoţii Berno, Andreas Mohr (Austria), Pius Hoffman şi Nicola Lauş, cetăţeni români de etnie germană, respectiv croată, şi fratele Bruno Soti, maghiar din România.

Călugării au în grijă un centru pentru copii străzii din Timișoara, unde sunt  cazați, spălați și educați sute de copii și un azil de noapte numit ,,Pater Jordan”. Casa „Pater Jordan” este un proiect al Federaţiei Caritas a Diecezei Romano-Catolice din Timişoara şi a fost iniţiat în anul 1998 de Berno Rupp, călugăr al Ordinului Salvatorian, al cărui  fondator a fost părintele Jordan.

Iniţial, proiectul a vizat copiii străzii, dar casa-azil de pe strada Brâncoveanu nr. 50 adăposteşte şi alţi oameni care caută ocrotire şi se află în baza ei de date. 
Azilul de noapte oferă un loc de dormit, cina, prânzul şi micul dejun. Este prevăzut cu 4 dormitoare, un club cu televizor, o bucătărie complet utilată, un vestiar, un cabinet medical unde serviciile sunt oferite de un medic de familie şi o capelă cu asistenţă duhovnicească. De la ora 19,45 sunt primiţi oamenii fără adăpost, dar care nu sunt înregistraţi în baza de date a azilului. Lor li se oferă o masă, pot face o baie, dar nu pot rămâne peste noapte. 

Despre congregație

Spiritul ordinului este universal, ceea ce înseamnă toleranță, îngăduință, încredere. Fondatorul ordinului este Johann Baptist, cunoscut sub numele de Pater Jordan. S-a născut dintr-o familie săracă în Gurtweil (Munții Pădurea Neagră, Germania), în ziua de 16 iunie 1848. Pater Jordan a cunoscut în copilăria sa, o sărăcie aspră. El a înteles că vocația sa este preoția, fiind sfințit preot la vârsta de 30 de ani.

Pe când se afla în Liban, o inspirație divină face ca sufletul sau să se confrunte cu acele cuvinte ale Evangheliei dupa Ioan: Aceasta este viața veșnică: să te cunosc pe Tine, unicul Dumnezeu și pe Isus Cristos pe care Tu l-ai trimis. (Ioan, 17,3).

Părintele Jordan va încerca sa reînnoiască Biserica. Scopul său era să-l redea pe Cristos omului de rând. A fost de un extraordinar zel misionar, cu o pasiune arzătoare: iubirea de Dumnezeu și de oameni l-a copleșit. Avea vederi largi, dat fiind faptul că în organizația sa femeile trebuiau să aibă aceleași responsabilități ca și bărbaţii, iar în proiectul său nu existau limite, fiind astfel incluse familii, copii și diverse grupuri sociale.

El a murit la 8 septembrie 1918, iar procesul beatificării sale a început în anul 1943. Pater Jordan a conceput activitatea membrilor societății pe trei nivele. Factorul care unea cele trei grade consta în spiritul apostolic. Pater Jordan dorea să transforme orice creștin într-un apostol al lui Cristos. Caracteristica centrală a fundației lui Pater Jordan era universalitatea sa.

Numele definitiv al societății este ”Societas Divini Salvatoris”, de unde membrii ei se cunosc sub numele de Salvatorieni. În 1888, Pater Jordan împreună cu Theresia von Wüllenweber pune bazele noii Societăți a Surorilor Divinului Mântuitor.

Mai târziu, Theresia von Wüllenweber își ia numele de Maria a Apostolilor, revelându-și astfel intențiile de a adera la ideile originale ale lui Pater Jordan. Ca recunoștință a calităților ei remarcabile, Maica Maria a fost declarată Fericită de către Biserică în 1968.

Congregație: Societatea Divinului Salvator (Călugării Salvatorieni)

Hram: Adormirea Maicii Domnului, 15 august

Locație: Strada 1 Decembrie 1918, nr. 1,  Municipiul Timișoara, cartier Elisabetin, 300231, județul Timiș

GPS: 45° 74' 1.40'' N;  21° 22' 6.16'' E

Tel: 0722 625.221/  0721 649.107/ 0256 221218

Nr. de călugări: 5

Responsabil: Rudolf Maria Rupp, P. Berno

De văzut în oraș

Claustrul fostei mănăstiri franciscane,  1733- Azi centrul de cultură și artă Timiș

Palatul episcopal romano-catolic, sec al XVIII lea

Spitalul și biserica mizericordienilor, sec al XVIII- XIX lea

Domul romano-catolic Sf. Gheorghe, sec al XVIII lea

Comandă Ghidul Mănăstirilor Catolice din România, autor Viorel Irașcu- AICI

Marcajele montane. Ghid pentru începători

 Cei care sunteți mai dați cu munții, montaniarzi sau munțomani, veți spune că am probleme de poziționare în spațiu. Mai pe scurt că am înebunit. Le-aș spune acestora că, indiferent de câte postări sau articole se scriu pe această temă, niciodată nu vor fi de ajuns, pentru că ignoranța este uriasă, iar lipsa de informație structurată produce efecte în rândul oamenilor care au impresia că muntele este movila din fundul curții. Așa că iată pe scurt despre ce este vorba.

Sistemul de marcaj cuprinde patru semne: bandă, cruce, triunghi și punct, care sunt în trei variante de culori, adică roșu, galben și albastru. În total pot exista 12 tipuri de semne aplicate pe stâlpi înalți de metal sau beton, pe pietre, copaci, ziduri sau alte construcții din zona montană.

În afară de aceste marcaje cu semne și culori, în Retezat dar și în alți munți se întâlnesc așa numitele momâi, care nu sunt altceva decât ridicături de pietre sub formă de piramidă, construite de ciobani- de obicei pe platourile înalte- și care au de asemenea rol de orientare. Tipul acesta de mici piramide de pietre se folosește și în zonele locuite de eschimoși( inuiți) sau în Tibet, unde sunt și stegulețe colorate, care au și semnificație religioasă.

Marcajele sunt indicate din loc în loc de și de săgețile indicatoare, care nu numai că indică marcajul dar arată și numărul de ore în care se parcurge traseul, uneori înscriindu-se și numărul de kilometri până la obiectiv. Traseele de creastă sunt marcate de obicei cu bandă, în general de culoare roșie.

Operațiunea de prospectare, marcare și întreținere  a semnelor este deosebit de obositoare și costisitoare, căzând în sarcina asociațiilor turistice, ocoalelor silvice ori a autorităților locale, așa că distrugerea lor reprezintă un act de vandalism de neînțeles pentru iubitorii de drumeții.

Din păcate responsabilii din anumite zone, așa cum este Parcul Național Munții Rodnei, nu întrețin marcajele, iar orientarea în teren devine astfel foarte dificilă. Mărturie stă postarea mea despre  drumeția la Lacul Lala.
Cred că așa este în toți munții mai puțin celebri din țară, dar mai în afara traseelor clasice de drumeție, și care au suficient de multe atracții turistice.







 sursa foto: sporturi-montane.blogspot.com

Biserica evanghelică Valea Viilor- Monument UNESCO

Un alt monument UNESCO din România care zace în uitare, într-un anonimat care provoacă tristețe oricui iubește această țară, este biserica fortificată de la Valea Viilor, din județul Sibiu.

Situată între dealurile ce compun partea nord-vestică a Podișului Târnavelor, comuna Valea Viilor este la doar 7 kilometri de Copșa Mică( pe drumul Mediaș -Copșa, dreapta la intrarea în orașul negrului de fum). Locația AICI.
Biserica fortificată a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, pentru că are ceva în plus față de alte fortificații săsești din Transilvania sudică. Are cel mai complex și mai bine organizat sistem defensiv dintre toate bisericile fortificate din Transilvania. Biserica gotică din incinta cetății a fost inițial biserică catolică de secol XIV- ca mai toate bisericile din această zonă- de tip sală, cu tavan de lemn și cu turn pe latura vestică.

Începând cu sfârșitul secolului al XV lea, biserica a fost fortificată minuțios, astfel, deasupra navei a fost ridicat un nivel de arcade și contraforți, tavanul a fost modificat sub formă de boltă pentru a susține noile construcții. Amenajările defensive cele mai complexe s-au executat deasupra corului și absidei, pentru a putea suporta turnul masiv cu trei niveluri de apărare. De asemenea, accesul prin turnul de vest a fost închis iar acesta fost supraînălțat, în timp ce porțile de sud și est au fost și ele fortificate. Incinta ovală a fost dotată cu drum de strajă și cu numeroase guri de tragere, iar pe laturile estică, sudică și nordică au fost construite turnuri.

Farmecul localității săsești( atestată documentar în 1263), înconjurată de podgorii, este întregit de piața centrală triunghiulară, din care pleacă trei drumuri/ulițe, de casele autentice care păstrează stilul arhitectural german și de decorațiile de pe fațadele acestora, care au desenat vrejul de viță de vie, parte a stemei vechiului ,,Scaun" Mediaș.

Faceți propagandă acestor minuni tehnice și lăsați visurile de a pune pe harta monumentelor UNESCO din România, zone verzi, roșii sau albastre, pentru că noi nu reușim să avem un sistem clar și eficient de promovare a ceea este deja în acest patrimoniu. Plus că 9,5 români din 10, habar n-au de Biertan, ce să mai vorbim de Valea Viilor.

Festivalul baloanelor cu aer cald - Câmpu Cetății 2013

Prin amabilitatea unor părinți( mulțumesc familiei Luca!) care sunt drumeți vechi prin România și pe alte meleaguri, am intrat în posesia unor fotografii absolut impresionante, de la parada baloanelor cu aer cald, care are loc în fiecare an lângă Sovata.
Enjoy!

Legenda descălecatului lui Dragoș Vodă în Moldova de peste munte

O vizită la zimbrăria de la Hațeg și amintirile uneia mai vechi de la Vânători Neamț, a ațâțat în mine dorința de a cerceta originile acestor animale. Așa am găsit această legendă de la cronicarii noștri.


Legenda transmisă prin cronici vorbește de o vânătoare...
,, La leatul 6867 de la facerea lumei, cu ajutorul lui Dumezeu s-a început Țara Moldovei și s-a început așa: a venit Dragoș Voievod den Țara Ungurească, din Maramureș la vânătoare de zimbri și a domnit doi ani".

Dragoș însoțit de câteva sute de oameni înarmați a ieșit pe un râu, pe atunci fără nume, care curgea pe deasupra Sucevei, spre Roman; la ieșirea din munți au întâlnit un zimbru pe care, socotindu-l ca semn bun l-au gonit în josul râului.

Avea acel Dragoș o cățea pe care o chema Molda, aceasta oriunde se ascundea zimbrul, îl descoperea, până ce în sfârșit, istovind zimbrul, îl omorâră, iar capul spre pomenire, îl așezară într-un par pe malul râului, iar cățeaua aceea, după această osteneală a ei, bând apă din râu, a crăpat chiar pe malul râului.

De la moartea acesteia au început să dea râului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele râului se trage numele poporului, moldoveni.

,,Că îmblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramurăș, în munți cu dobitoacele, au dat peste o fiară ce se chiamă bour și, după multă goană ce o au gonit pren munți cu dulăi, o au scos la șesul apei Moldovei. Acolo fiind și fiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, deaca s-au descălecat sat. Și hierul sau pecetea, capul de bour însemnează. Și cățeaoa cu care au gonit fiara aceea, au crăpat, pre care au chemat Molda, iar apei de pre numele cățelei Moldiei, i-au zis Molda sau cumu-i zic unii, Moldova. Așijderea și țării de pre numele apei i-au pus numele Moldova."( Grigore Ureche)


Notă: Zimbrul a fost întotdeauna un vânat de cinste în pădurile din nordul Bucovinei si Maramureșului, el fiind sălbatic, până la ultimul exemplar ucis în 1887 în Munții Țibleșului. Bourul, înrudit cu zimbrul, bizonul, boul moscat și bivolul, a fost domesticit de către țărani, pentru muncile câmpului. A dispărut prin degenerare, pentru că exemplarele s-au înmulțit între ele. În secolele XIV-XV, zimbrul și bourul coexistau în pădurile din nordul țării.