luni, 28 ianuarie 2013

Pe Pietrosul Călimanilor, la 40 ani


Sfârșitul lui iunie este aproape, iar nerăbdarea mea de a ajunge la Gura Haitii, este mai mare ca niciodată.
Cazați la Perla Călimanilor, pensiunea domnului Traian și a doamnei Rodica, punem țara la cale, consiliați prietenos de gazdele noastre.

A doua zi am vrea să mergem la o friptură la disc, undeva pe coclaurii vulcanici ai Călimanilor. Zis și făcut. La ora stabilită, o luăm ușor către fosta carieră de sulf, pe cale de a fi ecologizată.

Gazdele( care au lucrat aici!) ne arată cam pe unde au fost clădirile fostei colonii miniere, practic un mic orășel situat la 1500 de metri altitudine, și care a funcționat până în 1997, când exploatarea, oricum neproductivă, a fost închisă.

Ocolim uriașa haldă de steril și groapa hidoasă, rămasă în pântecul Negoiului Românesc, și ajungem în șaua Feții (sau a Ilvei, după cum se spune în zonă), care duce peste munte, pe un drum forestier, către Defileul Mureșului( Toplița -Deda) sau spre Țara Bârgaielor.

Până să se dezmeticească soția, cel mic și gazdele noastre sufletiste, am și pornit singurel pe traseul cu bandă roșie, către mai marele vârfurilor din Călimani.
Încep urcușul printre tufe de pinus mugo și iuniperus, pe o potecă ce se pierde deseori printre tufele de merișor înflorit.

Sunt și câteva porțiuni mai abrupte și fără vegetție, pe care grohotișuirle andezitice, stau într-un echilibriu fragil. Puțină echilibristică pe stâncile alunecoase,  îmi pricinuiește, scurte evadări  din reveriile în care mă afund atunci când cuprind orizontul de sub mine.

După 45 de minute ating Negoiul Unguresc( 2081 metri).
Aici, o cruce mică și un cerc de pietre de la un fost adăpost alpin, mă întâmpină,cum altfel decât, rece. Urmează așa-zisul platou de la 2000 de metri, care reprezintă de fapt buza craterului uriaș, care s-a format în urmă cu mai bine de 1 milion de ani.

Priveliștea este la propriu amețitoare, mai ales că poteca merge, uneori, foarte aproape de abrupturile pe care vegetează rododendronul sau bujorul de munte, prilej de sărbătoare pentru sătenii din Șaru Dornei.

Merg repede spre vârf, traseul dus-întors ar trebui sa-mi ia 2 ore și jumătate.

Urmăresc cu harta în mână cum se întind de jur împrejurul craterului și a urmelor de exploatare, toate vârfurile care au rămas din caldera de 10 kilometri  diametru.

Rețitișul cu stația sa meteo, Călimanul Cerbului, Tamăul, Haita sau Viovodeasa spre est și nord și valurile de bazalt și andezit care se întind spre vest, ca să coboare ușor spre lacul Colibița, îmi stau practic la picioare.



Găsesc un ,,indicator" pe o piatră netedă, pusă în picioare, și mă amuz la citirea îndemnului: ,,Repede". În fundal se profilează maiestuos, ca o piramidă antică, Pietrosul.

Acest vârf este o ciudățenie a naturii. Fiind deopotrivă creația vulcanismului neogen și a ghețarilor cuaternari. Apare ca o construcție megalitică ridicată la 2100 de metri din gelifracte( roci colțuroase datorate îngheț-dezgețului) puse unele peste altele, de parcă un ciclop, a vrut să-și facă culcuș într-un iglu de... piatră.

Urc această porțiune de munte, cu gândul că mi-am făcut un cadou extrarodinar la jumătatea vieții. 

Privesc în vale iazul de decantare Dumitrelul, de la fosta exploatare, care are un albastru ireal. E trist, când te gândești că totul în el este mort, totuși de aici (a)pare spectaculos de viu.

Citesc pe cruce că sunt la 2101 metri(!?), probabil cu tot cu mine sau cu crucea.

De aici, de pe vârful lumii mele, nu pot să nu observ o serie de șanțuri și de ridicături de pietre ce au direcții și forme neregulate, par desenele unor civilizații dispărute.

Nu, nu sunt pelasgii, nici dacii și nici măcar sătenii, sunt tranșeele armatei române, care lupta aici să păstreze bucata asta de țară, în Primul Război Mondial.

Respir puternic aerul tare, privesc spre cele două ,,țări", a Dornelor și a Bârgaielor, și iau cu mine amintirea asta, datorită  căreia scriu aceste rânduri.

Mă întorc fericit către ai mei și către friptura la disc a lui Nea Traian, coborând acum, de pe cel mai înalt vârf vulcanic din România.












2 comentarii:

Traveling Hawk spunea...

Cam prin '71-'72 am fost in Calimani! Mai exista Refugiul Tamau? L-ai vazut cumva? Acolo ne-a tinut vremea rea prizonieri 3 zile, de am mancat doar salam de Sibiu, asta aveam la noi! De atunci nu cred ca m-am mai atins vreodata de el:) :) :) Pacat ca muntii astia sunt atat de putin batuti de turisti (cel putin asa era pe atunci; s-o fi schimbat ceva?)

Viorel Iraşcu spunea...

Nu stiu de el, eu am urcat pe alta parte, mai exact pe partea opusa traseului care venea din Poana Tamau. Si, nu, nu s-a schimbat nimic. Sunt la fel de putini turisti, dar asta este de bine. Nu?

Re-Descoperă România Episodul 12. Planul înclinat de la Covasna. Lecția de fizică cu bușteni

Oraș stațiune Covasna, Județul Covasna, Depresiunea Brașovului, Munții Întorsurii, Carpații Orientali  sursa foto: colecție personală Ap...