Cetatea Balvanyos- Cetatea Idolilor

Este cea mai faimoasă fortăreață medievală din zona Târgu Secuiesc- Băile Tușnad. 
Legendele cu uriași și zâne, care s-au țesut în jurul acestei construcții impunătoare, l-au inspirat pe scriitorul maghiar Jokai Mor să scrie romanul Cetatea Idolilor.

Vechimea ei se pierde, la propriu, în negura vremurilor, data construcției nefiind cunoscută. Se apreciază că ar fi fost ridicată înainte de secolul al XIII, când primii secui încep să vină în depresiunile intracarpatice din estul Transilvaniei. După arheologul Ferenczy Istvan, s-ar părea că data construcției este secolul al XI.  Tot de atunci i se spune și Cetatea Păgânilor. Prima atestare documentară este din 1360 sub numele de ,,Castri Baluanus", și apare pe hărțile care autentificau împărțirea pământurilor între nobilii secui.
 A aparținut timp de secole, ca și pământurile din zona Turia,  familiei de nobili secui, numită Apor.

Aceștia se bucurau de protecția deosebită a regilor Ungariei, care le-au recunoscut  în mai multe rânduri privilegiile, printre aceștia numărându-se Regele Bela a IV lea sau Sigismund de Luxemburg, în 1402.

Printre personalitățile familiei s-au aflat și voievozi ai Transilvaniei, ca Apor Laszlo sub domnia Regelui Karoly Robert sau Ladislau Apor, care se spune că a păstrat aici Sfânta Coroană Ungară, predată apoi regelui Karoly dar și istoriografi recunoscuți în lumea maghiară, ca Apor Peter( sec. XVII).

În 1603, văduva lui Apor Miklos,  Lazar Borbala, părăsește cetatea mutându-se mai la ,,câmpie", în zona localității Turia, unde se află și acum conacul Apor.
Din acel moment începe cetatea să se degradeze, totul culminând în 1970 cu prăbușirea donjonului de 20 de metri înălțime care domina toți munții din jur, în urma unui cutremur.
Pereții curții interioare au început să se prăbușească, iar zidurile exterioare au fost tributul pe care pădurea deasă de fag și l-a luat, după sute de ani. În Evul Mediu, poarta era protejată de un sanț peste care se afla un pod suspendat, ce făcea legătura între cetatea superioară de pe stâncă și cetatea inferioară de la limita pădurii.


Am dorit să urcăm la cetate de fiecare dată când am ajuns la Balvanyos, însă informațiile că pădurea este plină de urși( efectivul  de urși în zonă este de aproape 10 ori mai mare decât normalul!) ne-a liniștit repede.
Totuși, grupurile mari- de care urșii se sperie- se pot aventura prin pădure și pe urcușul destul de abrupt până sus, de unde panorama către bazinetul depresionar al Târgului Secuiesc este impresionantă.

Podul lui Traian- Drobeta Turnu Severin

de Sofia Flori

Ruinele piciorul podului lui Traian din Turnu Severin  se afla pe malul Dunarii, in fata Muzeului Regional Portile de Fier, pe strada Independentei, nr 2. Se poate ajunge usor la acest monument istoric fiind aproape de port,o zona frumoasa si linistita.

Se spune ca podul a fost cel mai mare pod din lume construit in antichitate. A fost construit de Apolodor din Damasc, intre anii 103-105 , pentru a asigura  trecerea  trupelor romane peste Dunare conduse de Imparatul Traian. Razboi pe care l-au castigat romanii in anii 105-106.

Podul avea o lungime totala de 1135m, latimea  de 14,55 metri si inaltimea de 18,60 metri si se sprijinea pe 20 de piloni (aceste date se regasesc pe panoul turistic de la ruine).

 Nu se stie data exacta cand podul nu mai a fost functional, dar se presupune ca in jurul anului 275 cand romanii au parasit Dacia.

Pe malul sarbesc, in satul Kostol (Pontes pe atunci) se afla celalalt picior. Si acolo se ajunge destul de usor si sigur. De la drumul principal, in  partea stanga se face un drum bun (modernizat recent) si exista si indicator turistic. Drumul ajunge fix langa ruine.

Acolo, este mai ingrijit, mai protejat ,"piciorul " este mai "liber", adica nu este inchis intre patru pereti de beton ca cel de la Drobeta(cred ca asa a fost proiectat) ,exista si scari sa cobori la monument dar mai mereu este apa. Langa pod exista un castru roman, dar nu este prea ingrijit...sau am ajuns eu cand nu trebuia.

Ruinele Piciorului din Drobeta, momentan, se afla in modernizare/restaurare. Oricum, se poate admira chiar si asa.

La intrarea in oras dinspre Timisoara se afla o frumoasa  macheta a piciorului de pod. Parerea mea este ca orasul o merita!

Pe langa acest monument istoric important, in Turnu Severin mai exista si altele:

Castrul roman din curtea Muzeului

Cetatea Medievala a Severinului 

Palatul Cultural "Theodor Costescu"

Castelul de Apa care recent a fost reabilitat si deschis vizitatorilor.

Despre Defileul Dunarii si plimbarea cu vaporasul pana la Mraconia si statuia lui Decebal:
Incursiune foto in Defileul Dunarii   de Sofia Flori
Defileul Dunarii- Orsova   de Viorel Irascu
Decebal sculptat in stanca  de Viorel Irascu

Cetatea Câlnic- Alba. Monument UNESCO.

Accesibilă dar necunoscută, în sudul județului Alba, în acel ghimpe administrativ care se înfiripă între Hunedoara la vest  și Sibiu la est, se află singura dintre cetățile transilvane din patrimoniul mondial( în 1999 este inclusă pe lista UNESCO), care aparține acestui judet. Celelalte cetăți și biserici fortificate săsești se află pe teritoriul județelor Sibiu ( ex. Valea Viilor), Brașov( ex. Prejmer și Viscri) și Mureș( ex. Dârjiu și Biertan).




Pe drumul național 67 C, care în zona montană poartă numele de Transalpina, și care se termin

Unde să mergi de Paște în România Rurală

Dincolo de regiunile turistice consacrate, se află o Românie rurală cu tradiții destul de bine păstrate și cu obiective  naturale sau antropice de vizitat în perioada sărbătorilor. Am identificat cinci astfel de comune din diferite județe ale țării, despre care nu știați mare lucru. 

1. ROMÂNAȘI- ȚARA CERGILOR ȘI A LALELELOR PESTRIȚE

Plusuri
- pozitie pitorească la poalele micilor dar împăduriților munți ai Meseșului( capătul nordic al Apusenilor), situată la maxim 15 kilometri de Zalău, pe E 81;
- obiective turistice religioase: biserici de lemn pictate în satele Chichișa, Ciumârna, Păușa, Poarta Sălajului și Romita( secolele XVII-XIX);
-surs- vinsieu.ro
- sărbătorile tradiționale Maialișul( 20 mai) și Fântăna lui Simion Bărnuțiu( ultima duminica din mai) și confecționare de cergi tipice meleagurilor sălăjene;
- poiana cu lalele pestrițe din satul Poarta Sălajului, plus ruinele daco-romane de la Porolisum( Moigrad) și stâncile din Grădina Zmeilor de la Gâlgăul Almașului;
- la câtiva kilometri, comuna Hida cu două conace din secolele XIX-XX și câteva biserici de lemn cu picturi interioare.
- locatia comunei pe google maps-aici.

Minusuri

- lipsa pensiunilor( cele mai apropiate sunt la Cuzăplac, Zalău sau Șimleul Silvaniei)
- drumurile comunale și judetene nemodernizate.

Biserica fortificată din Hărman- Honigberger Kirchenburg

În 1240 un document regal impunea ca toate bisericile din Țara Bârsei și domeniile lor să intre în administrarea ordinului călugărilor cistercieni. Acest ordin de călugări a construit numeroase abații în sudul Transilvaniei, cea mai veche dintre ele fiind cea de la Cârța, din Țara Făgărașului( postare și imagini -AICI).






Între aceste donații se afla și o basilică mică din localitatea săsească Honigberg, Hărmanul de astăzi, închinată Sfântului Nicolae.
Ansamblul fortificat din centrul comunei păstrează numeroase influențe romanice cu o absidă semicirculară și ferestre originare cu urme de picturi murale. Sub influența arhitecurii gotice care caracterizeză majoritatea construcțiilor religioase cisterciene, au fost mai târziu practicate ferestre în boltă iar corul pătrat a fost flancat de capele rectangulare. Bolțile navei și corului au fost distruse într-un puternic incendiu și refăcute în jurul anului 1595.

Incinta inelară a cetății a fost întărită începând cu secolul al XV lea iar turnul clopotniță a fost adăugat un secol mai târziu ca și șanțul de apărare cu apă. La interior, pe marginea zidului de apărare, au fost dispuse, ca la toate cetățile săsești cămările cu provizii așezate pe două niveluri.
La parterul turnului de est se păstrează-cel mai bine din Transilvania- o serie de fresce de o valoare deosebită, din secolul al XIV lea cu teme ca: Răstignirea, Judecata de Apoi sau Glorificarea Sfintei Fecioare Maria.

Vizitarea ansamblului cetății se face începând cu MARȚEA  de la ora 9 ( până la 12 și apoi de la 13-17) și până duminică. Este bine de știut pentru că noi am ajuns luni, astfel că nu am putiut vizita interiorul. O să-mi spuneți că lunea majoritatea obiectivelor sunt închise, dar de obicei la bisericile fortificate există o persoană care deține cheia și pe care o poți contacta în tot timpul anului. Exista și aici un îngrijitor al cetății la ușa căruia puteai suna, dar nu era acasă.

Pentru a evita neplăcerile vă dau și un număr de telefon 0726601933 sau 0748067962. Intrarea este 4 lei pentru adulți și 2 lei pentru copii.

Cetatea dacică Căpâlna. Monument UNESCO!

 Să lămurim întâi despre ce Căpâlna este vorba. Cetatea dacică despre care voi scrie în continuare este situată în perimetrul satului Căpâlna, parte componentă a comunei Săsciori, din județul Alba. Toată lumea a auzit despre ,,Fetele de la Căpâlna", și despre dansul lor unic prin miscările delicate făcute în șir de frumoasele fete din inima Transilvaniei. Ansamblul acesta își are originea în satul Căpâlna de Jos, parte componentă a comunei Jidvei, de pe Târnava Mică. Așadar din zona de podiș a județului Alba și nu în zona de munte.

 Cetatea dacică de la Căpâlna, făcea parte din sistemul de apărare gândit de dacii lui Burebista, în a doua jumătate a secolului I i.Ch., și preluat apoi și de Decebal. Din acest motiv, a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, împreună cu mai celebrele și mai bine păstratele cetăți de la Blidaru și Costești din Munții Orăștiei. Inutil să mai insist asupra ignoranței autorităților, care nu reușesc să adminstreze și să valorifice un patrimoniu, pe care ALȚII  îl consideră demn de a face parte din valorile universale.

 Drumul pleacă din centrul satului, de pe Podul Cetății, de peste Sebeș, urcând  pe Valea Gărgălăului-un afluent de stânga-, până la altitudinea de 610 metri, altitudinea maximă a Dealului Cetății, deal ce domină prin abrupturile sale mica depresiune a Căpâlnei.
 Eu am ales să fac un alt traseuaș, recomandat de patronul pensiunii unde am stat. Acest om a plătit lucrători care să amenajeze poteca și să o marcheze, astfel că poți pleca chiar din spatele vilei. Oameni de toată isprava care s-au saturat să aștepte ca cei de la muzeul de istorie sau autoritațile să întreprindă ceva. Despre minunata locație unde am stat, într-o postare viitoare.

 Poteca urcă pieptiș, iar asta pune oarecum la încercare plămânii, însă priveliștea asupra văii Sebeșului și a lacului de acumulare este magnifică.  Așa poți să realizezi cum au gândit strategii militari de acum 2000 de ani, și de ce au luat decizia de a construi aici un adevărat ,,cuib de vulturi".

Fortificația avea formă ovală, cu perimetrul zidurilor de 216 metri liniari ăi cu o grosime de 3-4 metri. Intrarea era barată dinspre vest de un val de pământ și un sanț, iar în interior era construit un turn locuință, după modelul celor de la Costești. Interiorul era amenajat în trepte sau  terase, pe care erau construcții de lemn. Se pare că a fost folosită și în perioda medievală, ca loc de refugiu pentru localnici.

Din păcate, fortificația este distrusă după al doilea război daco roman, în vara anului 106. Aici se pare că a avut o anumită importanță și prezența drumului de creastă, care pornea din sudul munților Parâng și care coboara pe Valea Sebeșului. Acest drum reprezinta azi minunea suprema în materie de infrastructură rutieră în România și anume TRANSALPINA.

Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor.

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit.

Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşina. În dreapta lui se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou.

Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului.

Întrebările mele despre  locaţia cimitirului lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele  curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură.

Biserica îmi este un bun  punct de reper.

Urc  pieptiş cu maşina vreo  sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi, şi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de  pe pietrele funerare  sunt  în maghiară şi germană.

Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădina în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub forma de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat, maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde si roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox.

Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu întru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc  catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor?; parcă este o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase de pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lăngă o cruce. Pe lângă ea, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam!

Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important.

În total în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stălpii aceştia, făcuti dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal.

Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și  unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstitiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului.

Metafora Soarelui o putem  înțelege dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, intre cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alătuarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA, și celălalt păgân STÂLPUL.

Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat.

Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic.

Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,In general, problema stalpilor totemici, a semnificatiei si vechimii lor, e deosebit de dificila. In vremea comunismului, cercetarea istorica era tributara atat formei de cultura predominante (proletcultismul si apoi protocronismul) cat si ideologiei politice. Cred ca pana la daci e cale lunga, mai ales ca in Satu Nou romanii au fost atestati de-abia in Evul Mediu. Ar mai fi si stalpii de pridvor, la unele case si biserici de lemn, foarte asemanatori cu cei funerari. O alta problema interesanta, pe care ati intalnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei asezate in fata portilor sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanti.

Am mai gasit o gravura cu manastirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Stiti, daca doriti va pot trimite si alte materiale: de exemplu, Piatra Teiului este una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ati surprins chipurile de pe piatra, probabil nestiind. la momentul respectiv, ce sa cautati.

O seara buna si inca odata, multumesc. Ionut Muscelean"

Cetatea Slimnic- Stolzemburg

Undeva la nord de Sibiu, pe dealurile Hârtibaciului şi ale Secaşelor ce însoţesc drumul spre Mediaş, se află localitatea Slimnic sau în germană Stolzemburg.

Apărută relativ devreme, la vreo 200 de ani după venirea saşilor, mai precis la jumătatea secolului al XIV lea, cetatea reprezenta locul de refugiu al locuitorilor în faţa năvălirilor de toate felurile sau în perioadele tulburi ce au marcat Evul Mediu.

Ca peste tot în sudul şi centrul Transilvaniei, fortificaţia împrejmuia la început o capelă situată la baza turnului clopotelor, după care în mijlocul cetăţii apare o construcţie care se bănuieşte că ar fi o biserica, dar care nu a fost terminată niciodată, fiind abandonată la sfârşitul anilor 1500. Astfel că cetatea nu a devenit niciodată o biserică fortificată în genul Biertanului sau Prejmerului.

După acest moment cetatea este extinsă, ocupând tot platoul superior al dealului, zidurile de 3,4 metri grosime fiind adaptate perioadei armelor de foc cu contraforţi şi cu guri de tragere.

Trecută prin numeroase distrugeri, în 1717 intră într-un proces amplu de reconstrucţie, ababndonat şi el doi ani mai târziu din cauza unei epidemii de ciumă care a decimat populaţia săsească.

Urmează un proces de degradare care culminează în secolul al XIX lea cu folosirea ei ca sursă de materiale de construcţie pentru casele din zonă. Ce a rămas azi, sunt câteva ruine impresionante, cu porţiuni unde zidurile se pot prăbuşi în orice moment, fără zone de protecţie, fără avertismente. Asta chiar dacă în incintă, într-o cămăruţă stă un băiat care trage clopotele din bătrânul turn, şi care te poate ghida prin zona fortificată.

Aş prefera să plătesc o taxă de intrare, să am un ghid specializat decât să las 5 lei tipului care îşi duce veacul între zidurile roşii ale cetăţii ţărăneşti. O minimă consolidare ar însemna respect pentru trecut.

Cetatea ţărănescă Rupea

Vladimir este un coleg geograf inimos, din comuna Ungra, judeţul Braşov, care a fost de acord să ne scrie câteva date despre Cetatea ţărănească Rupea. Îi mulţumesc public şi redau mai jos articolul lui şi cele câteva poze trimise de el.

Asezata pe o stanca masiva de bazalt a dealului Cohalm, in partea de vest a orasului, stravechea Cetate Rupea dateaza de mai bine de 2000 de ani, fiind modificata si imbunatatita de-a lungul timpurilor. Pe timpul dacilor, Rupea, care are în prezent 5.760 de locuitori se numea Ramidava, iar mai tarziu, în timpul ocupatiei romane, denumirea i-a fost schimbata în Rupes (stanca sau piatra – în limba latina).

Cetate dacica la origini, ce purta numele de "Ramidava", cetatea Rupea a fost ridicata in apropierea drumului ce lega Transilvania de Moldova si Tara Romaneasca, prin pasurile sud-estice. Cand romanii au cucerit Dacia, au asezat aici un castru roman, cu denumirea de "Rupes" (stanca de piatra - in limba latina). Acesta avea legatura cu celelalte castre romane din imprejurimi si anume cu cele de la Hoghiz, de pe Valea Tarnavelor, Valea Oltului si Cetatea Rasnovului si avea scopul de a controla si apara comertul ce se desfasura in zona.

Conform tradiţiei locale pe terenul cetatii ar fi ingropati regi şi conducători daci, şefi de triburi.Mai târziu, de la începutul evului mediu cetatea devine loc de refugiu şi apărare pentru comunitatea săsească.

Situata in calea popoarelor migratoare, cetatea a fost sistematic asediata de catre acestia si a functionat ca loc de refugiu pentru populatia din imprejurimi din calea migratorilor, a turcilor si a tatarilor. In veacul al XIV-lea, sasii au gasit castrul in parasire si au construit pe ruinele acestuia, in mai multe etape, o cetate taraneasca dandu-i aceeasi denumire pe care o foloseau localnicii: "Reps" (mult mai tarziu ungurii au numit-o "Koholom", adica "gramada de piatra").

Locuirea saseasca este atestata de prezenta in cetate a celebrului "Turn al Slaninii", situat in dreapta portii de intrare, vis-a-vis de locuinta paznicului, turn existent in toate cetatile sasesti si care aminteste de un obicei al acestei etnii de a pastra slanina si carnatii comunitatii intr-un turn, atat pentru a se usca, cat si pentru a putea fi folositi ca provizii de hrana in cazul unui asalt asupra asezarii.

De forma actuala a cetatii sunt responsabili tot sasii, care au reconstruit-o incepand cu anul 1324, adaugand incintei initiale de pe varful stancii de bazalt alte doua incinte, cetatea capatand astfel o forma aparte, asemanatoare unei cochilii de melc. Materialele folosite au fost piatra de bazalt (extrasa din Munti Persani), piatra de parau, piatra calcaroasa (adusa de pe hotarul invecinat Cata), caramida arsa. Tigla a fost folosita incepand cu secolul al XVIII-lea.

Rupea nu este însa doar o gramada de piatra, ci un leagan al istoriei si legendei, un bastion de aparare al dacilor care se mai poate vedea si astazi.

Cetatea sau incinta de jos datează din secolul al XVII-lea şi este apărată de ziduri înalte de 4-5 m, prevăzute cu bastioane şi terminate cu creneluri. Aici a fost săpată în 1623 o fântână adâncă de 59 m. După 1324, reprezentanţii regelui Carol I Robert de Anjou ocupă cetatea, pe care o stăpânesc timp de aproape un secol (până în 1420, când a fost redată locuitorilor din Rupea).

In 1688, cetatea a fost ocupată şi refăcută de austrieci, care şi-au instalat aici o garnizoană. In timpul epidemiei de ciumă din 1716, cetatea a fost folosită ca refugiu pentru cei ce nu erau afectaţi de boală, iar în 1788 ca adăpost împotriva năvălirii turcilor. Intre timp cetatea foloseste si ca refugiu sasilor in timpul rascoalei acestora impotriva regelui Ungariei Carol Robert de Anjou. Ramasa in picioare dupa atatea secole, in ciuda trecerii timpului si a nepasarii omenesti, cetatea era gata sa "capituleze" in fata comunistilor, cand, in urma unui proiect de sistematizare a orasului, s-a propus daramarea cetatii si folosirea bazaltului din soclu la pavatul strazilor orasului.

Cetatea detine doua caracteristici arhitectonice distincte: forma de melc a zidurilor fortificate si existenta unui turn de forma pentagonala, unic in Europa. In 1790, o furtuna puternica a distrus acoperisul cetatii, iar de atunci cetatea a fost lasata in parasire.

Ruinele din zilele noastre sunt organizate pe 3 sectiuni:

- cetatea de sus este cea mai veche constructie, fiind ridicata probabil pe ruinele vechii cetati dacice, Ramidava. Intrarea in cetatea de sus se facea numai printr-un culoar foarte ingust, cat un lat de om.

- cetatea de mijloc ridicata in sec. XV si largita la inceputul sec. XVII. Aici erau construite Capela si Turnul Cercetasilor

- cetatea de jos (sec. XVIII) cuprinde cele mai recente extinderi, printre care si Turnul Slaninii, specific comunitatilor sasesti. Tot aici se gaseste si fantana adanca de 59 de metri, inca plina de apa.

Zidurile celor 3 incinte, ridicate direct din stanca, au aspectul unei spirale care porneste dinincinta de jos, trece prin incinta de mijloc si se termina cu incinta superioara. Incinta de sus are o suprafata de peste 1500 mp. Intrarea se face prin poarta de sub “Turnul pulberariei”, situate pe latura de nord. In interior se mai pastreaza urmele unor incaperi ce erau folosite ca locuinte in timpul asediilor, dintre care sunt cunoscute camera judelui si cea a preotului. In incinta de mijloc,ce o inconjoara pe cea de sus, se afla urmele capelei, precum si doua turnuri de aparare “Turnul cu gratii” si un alt turn pentagonal.

Zidurile se îmbină cu rocile naturale formând împreună sistemul defensiv. Citadela este anterioară colonizării germane, incinta de mijloc este din secolul XV cu lărgire in secolul al XVII, iar curtea inferioară a fost terminată in secolul XVII cu un pod mobil de intrare in cetate (1663).

Curtea este întarita din loc în loc cu turnuri poligonale, circulatia fiind controlata de mai multe porti interioare, care compartimenteaza ansamblul fortificat. Incinta centrala este prevazuta cu o capela. Alt element original, unic in Europa, este turnul masiv in formă pentagonală (1643).

Alte date exacte despre construcţiile existente: Turnul Scribilor (1634), Turnul Servitorilor (1644), fântână in incinta inferioară (1623), adâncă de 59 de metri. Au existat 49 de clădiri particulare, marea majoritate astăzi fiind ruine. Trebuie să ni le imaginăm ca nişte spaţii restrânse unde viata continua in timp de război. Căsuţele din partea de sus a cetăţii sunt construite in secolul al XVII -lea, unele refăcute ulterior.

Articol scris de Vladimir Jalba în 2.05 2011 . Facebook.

Biserica luterană fortificată din Daia (Sibiu)

O construcţie religioasă relativ mică se iţeşte pe stânga drumului, care coboara de la Agnita spre Sibiu, situată pe coama unui deal. Un indicator ruginit te îndrumă către satul Daia, localitate componentă a comunei Roşia. Ajungem lângă biserica de pe deal trecând pe lângă o serie de case cu arhitectură săsească, şi ne oprim în poarta unui cămin pentru copii defavorizaţi.



Doamna care are în grijă cei 25 de copii cu vârste de la 3 la 17 ani, se ocupă şi de biserica luterană, conducând puţinii turişti prin incinta fortificată a acestei bisericuţe. Pe scările ce urcă spre turnul clopotniţă ce stă cu faţa către SV, doamna sprintenă pentru vârsta ei, ne spune despre aşezământul de copii, finanţat de o fundaţie elveţiană, şi despre cât de greu se descurcă cu banii, solicitându-ne ajutor pentru a obţine fonduri în urma mediatizării problemelor cu care se confruntă- ceea ce şi facem!



Impresionaţi de povestea şi hotărârea acesteia, intrăm pe portiţa mică de sub turnul de cărămidă, în curtea străjuită de ziduri groase, unde se află şi cimitirul credincioşilor luterani din sat.
Originile bisericii se întind, după unele însemnări dincolo de invazia tătară-cea care a distrus si abaţia cisterciană de la Cârţa-(1241), dar cel mai sigur în 1270 când sunt puse bazele acestei construcţii de către coloniştii saşi aduşi în sudul Transilvaniei.



După ce trece prin numeroase reconstrucţii şi adăugiri, marea ciumă din 1348 şi numeroase războaie, biserica dobândeşte un stil romanic cu trei nave, fără clopotniţă, asemănătoare cu biserica din Cisnădioara.
Anul marcat pe zidul interior al bisericii indică cea mai amplă reconstrucţie, atunci când nu numai zidurile bisericii cu contraforţi suferă modificări sau consolidări dar şi zidurile exterioare, de apărare.



Tristeţea îşi face loc iar, atunci când vedem că orga este parţial distrusă, de un hoţ care a furat tuburile pentru a le vinde la centrele de colectare, un hoţ retardat care îşi marca intrarea şi fapta făcându-şi nevoile în biserică!?
Aşa a şi fost prins, în urma unui alt furt terminat în acelaşi mod.
Azi, deşi nu mai sunt slujbe decât cu anumite ocazii, orga din secolul al XVIII lea nu mai funcţionează, iar ca lucrurile să fie şi mai tragice, în 1998 candelabrele vechi au fost şi ele furate.
S-ar putea ca în următorii ani să nu vizităm decât nişte ziduri şi câteva pietre de mormânt de care nu are nevoie nimeni.

Podul Mincinoşilor din Sibiu

Sibiul, arhicunoscut datorită statutului de capitală culturală europeană din 2007, are aerul unui oraş misterios, romantic cu străzi înguste şi întortocheate, scări de piatră tocite de cizmele meşteşugarilor de odinioară sau de pantofii turiştilor de azi.



Un asemenea loc de intrare în lumea burgului medieval, este străduţa care coboară pe lângă Piaţa Mică spre Piaţa Huet, din spatele Turnului Sfatului, aici la capătul ei, se află cel mai vechi pod de fontă din ţara noastră(1859) numit Podul Minciunilor sau al Mincinoşilor.



Se spune că aici aveau loc cele mai multe tranzacţii dintre negustorii si comercianţii ce lucrau cu cele 25 de bresle, nu este clar dacă mincinoşii erau negustorii, târgoveţii sau femeile care veneau aici să asculte ultima bârfă din târg, însă un lucru este clar, era şi locul de întâlnire preferat al îndrăgosţilor din oraş şi este posibilă şi asocierea cu ,,iubirea,, ipocrită a unora dintre ei.
Mai multe despre pod si nu numai, la Razvan.

Ruinele mănăstirii(abaţiei) cisterciene de la Cârţa-cele mai vechi din ţară

Situate la 47 de kilometri de Sibiu, aceste ruine și câteva construcții adiacente fostei biserici pot fi ghicite chiar de la trecerea căii ferate, imediat după ce te abaţi de la drumul naţional Sibiu-Braşov, proaspăt modernizat, dar la fel de îngust, ca pe timpul comunismului.

Intrarea în Cârţa este străjuită de un indicator micuţ pe care scrie ceva despre o abaţie, adică despre o mânăstire de călugări fortificată. Mie îmi aduce aminte de cartea lui Umberto ECO ,,Numele trandafirului" dar şi de ecranizarea acesteia din 1986 cu un Sean Connery strălucitor si un Christian Slater ...foarte tânăr.

Este cea mai veche construcţie gotică din ţara noastră, atestată documentar în 1202, dar şi cea mai estică mânăstire de călugări cistercieni. Acesta este un ordin monahal înfiinţat în Franţa secolelor de după Marea Schismă şi care o are ca figură centrală pe Fecioara Maria, a cărei imagine este pe fiecare cheie de boltă din toate aşezămintele acestui ordin.

Este un ordin ce a căpătat anvergură și împlicit recunoaștere europeană, după ce călugării din abaţia Citeaux( Cistercium în latină) s-au hotărât să urmeze cu stricteţe regulile Sfântului Benedict, adică să se ghideze după dictonul Ora et labora, adică roagăciune și muncă.

În 1241, marea invazie mongolă ce pustieşte această parte de Europă, distruge multe din construcţiile religioase din toată zona Transilvaniei, însă începând cu 1250 şi până în 1300 este refăcută într-un stil gotic timpuriu, continuat cu unul gotic târziu. Abaţiile cisterciene respectă câteva elemente arhitectonice şi de reprezentare religioasă tipice, cum ar fi: biserica este situată pe latura nordică, curtea interioară este mărginită spre est şi sud de alte anexe mânăstireşti iar zidul de vest este fortificat.

Mănăstirea este distrusă în 1421 şi refăcută câţiva ani mai târziu, după care urmează desființarea sa de către regele Ungariei, Matei Corvin în 1474, iar bunurile sale sunt transferate oraşului Hermanstadt, care devine, după cum cunoașteți, Sibiul de azi. Din fosta biserică se păstrează corul ce a fost înglobat bisericii evanghelice din Cârţa în urma amplelor lucrări de refacere din 1913-1914, biserică cu casă parohială unde găsiți și informații cu privire la vizitarea ruinelor.

Zidul fortificat puternic de pe partea de vest şi poarta de intrare cu turnul clopotniţă, care rămâne emblema unor vremuri apuse, dar în care credinţa a triumfat, sunt piesele cu impactul vizual cel mai puternic pentru orice vizitator.

Turnul înclinat al bisericii din Ruşi-Slimnic

Avem şi în România turnul nostru din Pisa, undeva în Transilvania de sud.
O vizită la Slimnic, vestita cetate de la nord de Sibiu, mi-a prilejuit întâlnirea cu cel mai înclinat turn din ţara noastră.



În satul component al comunei Slimnic, numit Ruşi, se află o biserică evanghelică micuţă, ce are la intrare un turn a cărui înclinare evidentă poate fi văzută din strada mare, ce leagă Mediaşul de Sibiu.



Ca toate bisericile evanghelice părăsite şi aceasta este închisă cu un lacăt, noroc că zidurile fortificaţiei sunt mâncate de eroziune şi se poate sări în curtea interioară. Turnul are crăpături evidente, iar înclinarea sa este dată de o mică alunecare de teren, ce a afectat fundaţia. De altfel, se poate vedea că pământul de pe dealul din spatele satului este vălurit de alunecările superficiale datorate argilei şi defrişărilor.



Un sătean de vreo 65 de ani îmi spune că de când s-a născut ştie turnul în această poziţie, cât va mai dura până când se va prăbuşi nimeni nu ştie, aşa că viaţa îşi urmează cursul cu casele lipite de zidurile fortificaţiei şi cu nepăsarea lipită pe fruntea autorităţilor.