Nu-mi stă în fire să scriu despre nimicuri turistice şi nici nu
propun locaţii aiurea, astfel că mai apar şi dezamăgiri legate de
aşteptările avute cu privire la un obiectiv, fie el şi industrial.
Este vorba despre un furnal despre care citisem într-un ghid vechi și prăfuit că rezistă în picioare la Vlăhița. Sigur, zona este una cu acces destul de larg, nici vorbă de interfoane la poartă sau controlae, la fosta turnătorie de fontă.
Pe scurt, Vlăhiţa
nu-mi spunea nimic din punct de vedere turistic, dar ştiam că acolo
funcţiona(se) o turnătorie de fontă ale cărei furnale aveau o vechime
apreciabilă(secolul XIX). Trecând pe acolo, opresc la poarta uzinei şi
întreb cum aş putea să le fotografiez. Paznicul îmi spune într-o română
acceptabilă(Vlahita este oraşul din România cu cea mai mare omogenitate
etnică secuiască -98,3% şi... culmea, ,,VLAH,, înseamnă ROMÂN) că
furnalul vechi a fost dărâmat acum 10 ani. Între timp, uzina s-a închis
iar exploatarea de minereu de fier de la Lueta din Munţii Harghitei, nu
mai era rentabilă, dacă o fi fost vreodată! Și cum gardurile ruginite tineau loc de sisteme de securitate Ultramaster, am putut intra si fotografia ceva nedefinit, care semăna cu o ruină la și în care nu voi mai reveni niciodată.
Am rămas astfel, cu două poze făcute într-o dimineaţă ceţoasă şi cu
promisiunea de a veni la Festivalul narciselor din mai, când oamenii se
bucură și sărbătoresc primăvara, în poiana uriaşă de peste 300 de hectare, aflată la marginea
oraşului.
În rest, amintirea unor instalatii vechi de producere a
fontei cu ajutorul apei, singura de acest fel din Europa, nici un
interes pentru promovare şi multă, multă...ceaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu