Mănăstirea Mraconia- străjerul din Defileul Dunării

Situată pe o poliță calcaroasă, din zona Cazanelor Mici, din Clisura( Defileul) Dunării, mănăstirea Mraconia, este o apariție cu trei turle, cel puțin ciudată, oricum spectaculoasă și cu o istorie tumultuoasă, aflată lângă gigantica statuie a lui Decebal din golful cu același nume.

Cel mai important aspect, fără legătură cu actuala viață monahală, este inundarea ei odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier- Gura Văii, care a ridicat apele Dunării  cu căteva zeci de metri. Astfel, în 1967 mănăstirea Mraconia a dispărut, după sute de ani în care a străjuit cotul acesta al defileului, care duce către peșterile Ponicova și Veterani.

Istoria mănăstirii începe în 1453, după unele surse, când biserica de aici avea  hramul Sf. Proroc Ilie. În 1523 banul Nicolae Gârlișteanu, ridică o biserică, care este distrusă  în războiul ruso-austro-turc, de la sfârșitul secolului al XVIII.

Reconstruită în perioada interbelică și inundată în anii comunismului, revine la viață în 1995 când reintră în circuitul monahal, la inițiativa unui inimos preot. Biserica este construită în formă de cruce, cu trei turle, și a fost terminată în 1999.
În 2008 devine mănăstire de călugărițe, iar la scurt timp maica starteță a fost în centrul unui scandal legat de inducerea în eroare a turiștilor și pelerinilor, cu o raclă cu oase care nu aparțineau unor sfinți. Când am trecut pe acolo, în 2013, liniștea din zonă, discreția măicuțelor și undele Dunării albastre, mi-au șters din memorie acest episod și am simțit cu adevărat că este un loc binecuvântat.

Aici trăiesc acum 4 măicuțe, iar hramurile mănăstirii sunt Sf. Arh. Mihail și Gavril și Sf. Treime.
Mănăstirea este de neratat, fiind situată pe DN57, lângă comuna Dubova, la câțiva kilometri de Orșova, în zona de unde pleacă ambarcațiunile de agrement către zona Cazanelor Dunării.

Barajul și lacul Pecineagu de pe Dâmbovița superioară

Undeva într-o minidepresiune cățărată, hăăt sus, între culmile Munților Iezer-Păpușa și Piatra Craiului, se află unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase baraje din țara noastră. 

Un drum suficient de desfundat, te poartă cale de 14 kilometri, cu pornire din Săticul de Sus( un cătun turistic din comuna Podu Dâmboviței), către liniștea unui lac absolut remarcabil, întins pe valea, mai largă aici, a Dâmboviței superioare. 

Aflat foarte aproape de limita dintre județele Argeș și Brașov, lacul acesta și barajul care se desfășoară ca o sfoară de beton bine întinsă, îți dau sentimentul acela de început de lume, de vacanță  și de vară.
Asta am simțit eu, este drept și ca o ușurare, după un drum de mai bine de o oră peste hărtoapele desenate de cele câteva exploatări de bușteni, întâlnite în drum. Oricum, situarea sa într-un cot al văii, avantajează privitorul, care poate cuprinde panorama tuturor culmilor muntoase importante din inima asta de țară.

De pe malul drept, se poate admira maiestuoasa coroană calcaroasă a Pietrei Craiului, îmbrăcată în lumina unui soare care la ora cinci după-amiaza devenise portocaliu, iar spre sud-est capetele pleșuve ale Bucegilor și Leaotei.
La fel de interesantă este și ciudata pâlnie care se profilează pe malul celălalt, și care seamănă cu un preaplin de beton armat. Când afli că are 81,5 metri înălțime, sau adâncime, mă rog, chiar te ia cu ...frig.

Prin acest deversor pâlnie, se pot evacua 687 mc/s, adică vreo trei debite medii ale Siretului, iar în anumite perioade ploioase pe acolo cad și trunchiuri uriașe de copaci smulși de viituri. Mi-ar plăcea să văd un asemena spectacol și să-l filmez. Deversoare de acest tip am mai văzut la Zetea, pe valea Târnavei Mari și la Colibița, la poalele Munților Călimani, iar după cunoștința mea mai există așa ceva și la barajul Râușor de pe Râul Târgului.

Barajul a fost terminat în 1984, în spatele lui formându-se un lac cu un volum de 63 kmc, lungimea la coronament fiind de  267 de metri. El a fost ,,ancorat" între munții Dracsin și Lerescu la peste 1000 de metri altitudine. Undeva mai sus, pe valea din ce în ce mai îngustă a râului, ajungeți la 1500 de metri altitudine în punctul Otic, adică la izvoarele Dâmboviței, pe versantul nordic al Masivului Iezer-Păpușa, de unde se deschid priveliști nebănuite către creasta Făgărașului.

Vizualizaţi Lacul Pecineagu de pe Dâmbovița pe o hartă mai mare

Morile de la Rudăria - o minune istorică

In localitatea Eftimie Murgu, pe firul Rudariei, se afla cel mai mare complex mulinologic din sud-estul Europei.

In comuna Eftimie Murgu din Caras Severin (vezi Pensiuni Caras Severin), veti avea parte de o surpriza foarte placuta. O salba de mori de apa pe raul Rudaria, sfideaza timpul si tehnologizarea moderna.

Cheile Rudariei alcatuiesc o rezervatie naturala intinsa pe o suprafata de 250 ha ce se afla in Muntii Almajului, grupare montana a Muntilor Banatului (vezi Pensiuni Banat), la o altitudine cuprinsa intre 350 si 900 m si este strabatuta de valea Rudariei, pe a carui curs sunt amplasate vechi mori de apa. Aria naturala reprezinta o zona cu chei, abrupturi, stancarii, grohotisuri, cascade, vai cu vegetatie ierboasa de stancarie, pajisti, tufarisuri si paduri iar in acest decor se afla complexul mulinologic Rudaria, cel mai mare complex mulinologic din sud-estul Europei.

In Rudaria s-a nascut si a copilarit Eftimie Murgu, fruntasul roman pasoptist. La un secol de la moartea marelui revolutionar de la 1848, numele localitatii a fost schimbat in Eftimie Murgu. Ramasa in anonimat, Rudaria de odinioara, cu morile ei, cu intamplari care adesea trec pragul legendelor ramane un mic colt de rai din Banat. Istoricii spun ca Rudaria a fost atestata documentar in 1470, desi in zona, au fost gasite ramasite de ceramica ale Culturii Cotofeni din preistorie.

Morile de apa au fost folosite inca de pe vremea dacilor, dar si mai apoi, in perioada romana si in Evul Mediu pana in zilele noastre. In anul 1772 au existat opt mori, iar din 1874 pana in 1910 au fost construite 51 de mori.
Inca de la inceput, o moara era detinuta de mai multe familii in devalmasie. Astazi totul este la fel.Fiecare are dreptul sa foloseasca moara un timp stabilit pe baza unor intelegeri verbale. Faptul interesant este ca si in vremea comunismului acest sistem de gestionare a functionat, in ciuda principiilor regimului. Morile poarta numele constructorului, numele locului unde sunt amplasate sau numele unei „familii-sef". Astfel morile se numesc Moara cu Tunel (monument istoric, alcatuit dintr-un ansamblu de mori de apa cu ciutura, construite din lemn, la inceputul secolului al XX-lea), Rosoanea, Viloanea, Trailoanea, Indaratnica dintre Rauri si Indaratnica de la perete, Firizoanea, Popascu, Humbroanea, Maxinoanea, Moara din tarina, Podu Ilochii etc.

In morile de la Rudaria, oamenii au obtinut dintotdeauna o faina cu un gust deosebit. Localnicii spun ca ei stiu secretul si ca acesta ar consta in faptul ca bobul este macinat de pietre cu o viteza mica, fata de viteza morilor actionate electric.

Ineul- vârful tainic din Masivul Rodnei

Ineul( 2279 metri) chiar este o figură aparte în galeria vărfurilor de peste 2000 de metri, din Carpații Orientali. I-am văzut forma piramidală, misterioasă, în 2012, atunci când am urcat la lacul glaciar Lala Mare, undeva pe la 1815 de metri. De atunci, m-am gândit mereu la el ca la o poveste din copilărie, în care jucau în jurul lui zânele bune, amestecându-se cu norii cei albi, și coborând către lumea noastră acea liniște pătrunzătoare pe care nu o simți decât ACOLO.
Asta până când am citit un pasaj despre acest vârf, în cartea marelui geograf Ion Simionescu, Prin munții noștri.  
Atunci am înțeles ce am simțit...

,, Inăul atrage, ca și Pietrosul, mai mult poate decât munții din sudul Carpaților. E ceva tainic în asprimea lui. Nu strălucesc stânci golașe pe vârf. Pădurile care urcă și la 1800 de metri, dese, întunecate, îi dau o îmbrăcăminte sobră.
Inăul e mai accesibil, fie din Valea Vinului, dinspre Rodna, fie de la Cârlibaba( n.r.- eu am urcat pe la Gura Lalei, către lac), drum ales prin tărăgăneala lui, și îndeosebi prin faptul că, după ce ieși din pădure, pășunile larg întinse fac ca la tot pasul priveliștea să fie deschisă.

Acesta este farmecul muntelui, una din ademenirile lui. Domină. Când cerul e senin, aice de un albastru mediteran, vizibilitatea devine depărtată și limpede. Priveliștea în adevăr este impresionantă. Prinzi maiestatea domniei munților.

Sub vârful principal al Inăului, într-un decor măreț, al unei largi căldări glaciare, odihnește și limpedele lac Lala, la înălțimea Ceahlăului. Drăgălășenia lui, mai ales în răsărit de soare, când fața-i e poleită cu aur, este neuitată, cu totul deosebită de a lacului Bucura, în mijlocul năruiturilor de stânci. Cadrul lacului aice îl formează o pășune întinsă, una, verde, bogată, plină, de-i dă un aer de molcomită așezare, ce te dispune. În jur nu e dezolare; clima cu totul alta a făcut ca vegetația să fie bogată, înviorătoare. Neuitată îmi va rămâne amintirea nopții cu lună plină trecută la marginea ochiului de apă cu tainică sclipire".


Despre:  Lala Mare
Despre:  Bucura

Primul călător român cu vaporul cu aburi

Dinicu Golescu este primul călător român care  a efectuat un voiaj de ,,plăcere" cu vaporul cu aburi. Marele cărturar, născut în 1777, a lăsat posterității o carte scrisă cu multă înțelepciune numită: Însemnare a călătoriei meale Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826.

Vaporul cu care a făcut această călătorie este descris într-o dulce limbă română arhaică: ,,Vaporul este o corabie care merge pe mare cu un meșteșug de foc, ce este în cămara corăbii, iar afară se vede numai un coș de fier, lung ca de 4 stânjini, prin care ese fumul, și două roate mari de fier, întocmai ca roatele de la mori..." 

Navigația cu aburi s-a dezvoltat în primii ani ai secolului al XIX lea, și s-a răspândit timid pe fluviile și mările lumii. După unele surse, în 1824 nu existau în lume mai mult de 100 de astfel de vapoare cu aburi și cu zbaturi, ceea ce face din cărturarul nostru primul român care cunoaște în amănunt modul de funcționare a acestui tip de motor și se bucură totodată de binefacerile revoluției industriale.

Pentru că în carte, boierul nu ne spune numele vaporului care făcea curse pe Marea Mediterană, nu se poate stabili decât din stampa de mai jos. Este vorba despre IL VERBANO,celebru pentru primele sale curse făcute pe frumosul lac glaciar Maggiore, de unde este adus apoi la Veneția.

după un articol de Ion Manta, Almanah turistic, 1971

Pseudonimele județelor României- un proiect turistic necesar

Știți că există o listă a statelor americane care au pseudonime, inspirate din cultura populară sau dintr-un element reprezentativ, natural sau social, al acelui stat. 
Să vă dau câteva exemple: Florida- The Sunshine State; California- The Golden State sau Hawaii- Aloha State. 
Multe din aceste pseudonime, au devenit oficiale, fiind adoptate de guvernarea federală a acelui stat. 
M-am gândit că n-ar strica să avem și noi o asemenea listă, adaptată pentru toate județele țării. 
Mi-a luat ceva timp, să alcătuiesc și să adaptez un element natural sau unul istoric, mai mult sau mai putin inspirat. Asta, însă, veți decide voi. 
 

Poruncile către turiști ale lui Samivel- Parcul Național Vanoise, Franța

Poate învățăm ceva și poate îi învățăm și pe alții. Eu am început! Voi?


Paul Gayet-Tancrède alias Samivel, s-a născut în 1907 la Paris, și este un cunoscut poet, grafician, pictor, cineast, fotograf, explorator și conferențiar. Parizian prin naștere, devine savoyard prin adoptie, petrecându-și ultima parte a vieții în iubitul său Grenoble, de la poalele Alpilor. Profesor de geografie și istorie, Samivel și-a luat pseudonimul  dintr-o povestire a lui Dickens, numită Aventurile domnului Pickwick.

El a elaborat o serie de porunci către turiști, în termeni mai duri, scârbit- ca și noi- de lipsa de educație a francezilor, care cutreierau parcurile naționale din Franța, începutului de secol XX.


1.Inconștienții nu respectă natura, ei cred că devin importanți, pângărind-o și nu știu că natura se răzbună. Împărtășiți-vă din comoara înălțimilor, dar faceți așa ca, după voi, ea să strălucească la fel de viu și pentru alții;

2. Cei slabi se tem de imensitatea spațiului și prostia nu face casă bună cu liniștea: deschideți-vă ochi și urechile, dar închideți aparatele cu transistori( ha, ha, a se citi azi: I Pad, I Phone, tableta, etc.) pe care le purtați cu voi;

3. Adevăratele minuni nu costă nimic. Drumeția limpezește spiritul și te face voios. Îngropați-vă grijile, dar și cutiile de conserve goale( dar și PET-urile și dozele de bere, suc și de energizante);

4. Un drumeț inteligent nu lasă nicio urmă după sine: nici iscălituri, nici distrugeri, nici dezordine și nici gunoaie. Hârtiile în care au fost ambalate alimentele sunt cărțile de vizită ale neghiobilor;

5. Tezaurizați amintiri frumoase, dar nu rupeți florile, Și, mai ales, nu smulgeți plantele: faceți să se prăvălească pietrele. V-ați gândit câte fire de iarbă sunt necesare ca să realizați un sprijin pentru pasul vostru?

6. Pustiitorul pădurii este un rău cetățean. Dușmanul animalelor este un dușman al vieții și al viitorului. Cine distruge un cuib de pasăre, văduvește cerul de frumos și face ca pământul să devină sterp;

7. Nu aprindeți focul la întâmplare și nu vă ridicați cortul oriunde. Unele gesturi necugetate pot avea consecințe grave;

8. Frumusețea naturii este un patrimoniu național dar și un bun al vostru personal. Acceptați conștient, din toată inima, disciplinele ei și păziți-o voi înșivă contra vandalismului și ignoranței.

Din aceeași  listă de zbateri ecologice, citiți și:
Decalogul ,,teroristului" de mediu
Sfaturile lui Moș Butmăloi
Turistul geo conservator de la NG Traveler

Pensiunea Doina- Eșelnița( Defileul Dunării)

O incursiune turistică în Defileul Dunării, este întotdeauna însoțită de surprize și de revelații, oricare ar fi ele, naturale sau antropice, gastronomice sau acvatice.
Așa am poposit vreo două zile la Pensiunea Doina, din Eșelnița sau Ieșelnița, o localitate situată foarte aproape de Orșova. Cei câțiva kilometri dintre cele două localități sunt sufocați practic de case de vacanță și de pensiuni, așa că bucuria revederii Dunării în strânsura Carpaților Banatului, este umbrită de lipsa totală de organizare urbanistică.


Proprietarii de la Doina, au reușit însă să facă minuni cu o bucățică de spațiu, beneficiind sigur și de inspirație și de un arhitect peisagist bun.

Fotografiile spun suficient, mai rămâne să vă spun ce puteți face aici sau în zonă.
Camerele sunt suficient de mari, cea în care am stat noi avea o terasă superbă care oferea o panoramă spectaculoasă asupra fluviului și a munților joși ai Banatului sârbesc. Multă mâncare de pește și preparate tipice pentru restaurantele românești. Mi-ar fi plăcut mai mult curaj în prepararea unor bucate tradiționale româno-sârbești, dar cum românul este conservator, tot la barabule prăjite și ceafă la grătar reduce orice ieșire de acest gen.

Restaurantul este de un bun gust surprinzător, barul este combinat cu o minirecepție care nu deranjează prin aglomerarea de funcții. Piscina din curte este excelentă pentru copii, iar sezlongurile așezate pe un ponton fac șederea extrem de relaxantă.
Spațiul de până la foișor, este bine dimensionat, terasat și gazonat, oferindu-ți senzația de spațiu îngrijit de mâna unui neamț, căruia nu i-a scăpat niciun detaliu.

Pentru amatorii de pescuit este un loc nemaipomenit, iar pentru doritorii de excursii se poate vorbi cu un proprietar de șalupă, care poate veni până la pontonul pensiunii.
Recomandarea mea este să megeți la viaductul de Maraconia, unde oferta, dar și prețurile, sunt variate.

Vizitați și citiți ce am scris despre: Pestera Veterani, prima cartografiată din țară și un veritabil bastion militar; Peștera Gura Ponicovei, cu intrarea inundată, prin care se poate intra cu o barcă cu chila joasă; Golful Mraconia cu Stauia gigantică a lui Decebal, sculptată în stâncă.